Abordarea experimentală a proceselor senzoriale și atenției - abordarea experimentală a senzațiilor

1.1 Psihofizica si pragurile senzoriale

Termenul de psihofizica a fost introdus în vocabularul stiintelor la jumatatea secolului al XIX-lea si este practic sinonim cu psihologia experimentala pe care o initiat-o prin cercetarile autorilor enumerati mai sus. Psihofizica este legata inseparabil de problema pragurilor senzoriale si ale determinarii acestora.

1.1.1. Pragurile senzoriale

Pragul absolut minimal se defineste fiind cantitatea minima de energie, intensitate a stimulului necesara pentru ca sa declanseze o reactie din partea subiectului. Cercetarile din domeniul psihofizicii au determinat pentru fiecare dintre modalitatile senzoriale valorile minimale ale stimulilor necesare pentru a produce o reactie.

Trebuie sa facem distinctia între conceptul de prag si conceptul de sensibilitate. Conceptul de prag vizeaza particularitatile fizice ale stimulului, iar conceptul de sensibilitate defineste reactivitatea psihofiziologica a subiectului. Prima lege a sensibilitatii stabileste existenta unui raport invers proportional între valoarea pragului si nivelul sensibilitatii. Cu cât pragul este mai scazut cu atât nivelul sensibilitatii va fi mai ridicat.

Pragul absolut maximal reprezinta cantitatea de energie (intensitate) a stimulului necesara pentru a produce înca o senzatie specifica. Dincolo de acest prag se instaleaza o senzatie nespecifica de durere.

Registrul sensibilitatii se defineste ca arie ce se desfasoara între nivelul pragului absolut minim si cel maxim. Evident, acest registru, prezinta particularitati individualizate si exprima capacitatile omului în privinta acuitatii senzoriale.

Pragul diferential se defineste prin cantitatea minima de energie (intensitate) ce trebuie sa fie adaugata stimularii initiale pentru a produce o noua senzatie constientizata de catre subiect. Cel care a studiat cu minutiozitate aceasta problema a fost Weber care a definit un raport legic al ratei de crestere a intensitatii stimulului necesara pentru modificarea intensitatii senzatiei. Weber a descoperit ca aceste raporturi sunt constante. constant. Mai apoi, Fechner a reluat studiile lui Weber si a descoperit o expresie matematica mai riguroasa bazata pe procedeul covariatiei si al calculului diferential si integral. Legea lui Fechner sau legea pragului diferential ne spune ca pentru a obtine o crestere a intensitatii senzatiei în progresie aritmetica este necesara o crestere a intensitatii stimularii în progresie geometrica. Formula matematica a acestei legi este: E = k log X + C unde E = estezie, senzatie; X = valoarea stimulului; k si C sunt constante ale analizatorului. Cu alte cuvinte, daca dorim sa determinam o crestere a intensitatii senzatiei trebuie sa multiplicam valoarea energetica a stimulului cu o câtime constanta. În timp ce stimul creste într-o progresie geometrica, senzatia va creste în progresie aritmetica. Cercetarile ulterioare au confirmat aceasta ecuatie logaritmica si au pus în evidenta o serie de raporturi între pragul absolut si cel diferential: la valori mari ale pragului absolut inferior corespund valori ridicate ale pragului diferential si invers. Pe de alta parte, cercetarile ulterioare au semnalat faptul ca raporturile constante descoperite de catre Weber sunt valabile în zona de intensitati medii ale stimulului. La intensitati scazute ale stimulului legea Weber - Fechner este contrazisa de legea semnificatiei. Valoarea de semnalizare ridicata a unui stimul poate face ca acesta sa fie receptat fara ca sa fie nevoie de cresteri logaritmice ale intensitatii. La intensitati foarte ridicate legea este contrazisa de catre legea adaptarii. Mecanismul adaptarii intervine în vederea protectiei analizatorului astfel încât orice cresteri ulterioare ale intensitatii stimulului peste aceste valori nu mai sunt receptate.

1.1.2. Metode pentru determinarea pragurilor senzoriale

- Metoda stimulilor constanti

Aceasta metoda apeleaza la capacitatea discriminativa a subiectului, solicitându-l sa raporteze valoarea unui stimul la un stimul etalon. În determinarea pragurilor absolute, cu ajutorul acestei metode, mai întâi se va proceda la o delimitare a ariei stimulilor care vor fi folositi. La una dintre extreme stimulul va fi foarte slab astfel încât subiectul va relata prezenta acestuia foarte rar iar la cealalta extrema intensitatea stimulului va fi suficient de mare încât subiectul sau relateze prezenta lui aproape întotdeauna. Valoarea pragului absolut se afla undeva între aceste extreme. Experimentatorul va adauga între acesti stimuli si altii la intervale egale astfel încât numarul total de stimuli folositi poate sa varieze între 4 si 10. Stimulii sunt prezentati într-o maniera aleatorie si fiecare dintre ei va fi prezentat de acelasi numar de ori. Dupa ce se prezinta într-un numar suficient de ridicat fiecare stimul, se calculeaza procentajul cu care a fost identificata prezenta acelui stimul. Pragul absolut constituie valoarea cea mai mica a stimulului care poate fi identificata în peste 50% dintre încercari. Pentru mai multa precizie se realizeaza o expunere grafica cu valorile stimulului pe abscisa si procentajul pe ordonata. În raport cu curba obtinuta se coboara o perpendiculara pe abscisa de la punctul de 50% de pe curba. Acest punct va indica valoarea pragului absolut. O metoda mai simpla este cea a interpolarii liniare si consta în calcularea mediei distributiei valorilor.