Afectivitatea

I. SPECIFICUL PSIHOLOGIC AL FENOMENELOR AFECTIVE

Este cunoscut faptul că, acelaşi conţinut senzorial, perceptiv sau conceptual poate declanşa reacţii afective variate la persoane diferite şi la aceeaşi persoană în momente existenţiale diferite. De exemplu, un răsări sau un apus de soare, un concert muzical sunt realităţi pe care le putem recepta uneori cu un interes maxim, cu o mare bucurie în suflet, iar alteori cu indiferenţă totală. Cum se explică această mare varietate de trăiri în raport cu un anumit factor? Răspunsul atrage atenţia asupra acelui coeficient de subiectivitate pe care îl au procesele psihice în general, cele afective în special. Se ştie că orice fapt psihic –o impresie senzorială, o evocare memorială, un raţionament efectuat etc, deţin un anumit grad de subiectivitate pentru că persoana este determinată în acţiunile sale, nu numai de factorii exteriori, ci şi de numeroşi factori interni cum ar fi: experienţa de viaţă, impresionabilitatea, convingerile etc. Astfel, reacţia persoanei nu reflectă numai proprietăţile obiectului sau ale situaţiei, ci şi atitudinea acesteia faţă de informaţia cognitivă respectivă. Această atitudine diferă de la o persoană la alta, pentru că la fiecare dintre noi se constituie un anumit raport între înţelesul acordat informaţiilor exterioare şi propriile noastre trebuinţe, aspiraţii sau convingeri de viaţă. De exmplu, acordăm acelaşi înţeles, aceeaşi semnificaţie unei necropole găsite de arheologi, dar pentru cineva aceste resturi arheologice nu prezintă nici o importanţă, în timp ce pentru un arheolog pasionat ele constituie un prilej de bucurie, pentru că pot reprezenta un răspuns la numeroasele întrebări pe care şi le-a pus în legătură cu specificul unei anumite epoci istorice. Această senzaţie de bucurie, de satisfacţie este o trăire subiectivă care reflectă nu atât natura obiectului în cauză, cât mai ales atitudinea persoanei în raport cu acel obiect, respectiv măsura acesteia de a-l cerceta, cunoaşte, integra în propria experienţă de viaţă. Prin urmare, reacţia afectivă nu dezvăluie natura evenimentelor, situaţiilor exterioare, ci o face în mod indirect cu ajutorul structurii generale a subiectului –receptor care poate manifesta faşă de acel obiect un anume grad de interes, preferinţă sau indiferenţă, chiar repulsie.

Starea afectivă se exprimă sub forma unei trăiri interioare specifice, a unei trăiri subiective în raport cu un anumit obiect, eveniment, cu o altă persoană sau cu propria persoană. Această trăire afectivă este mereu alta în funcţie de natura sau specificul relaţiei pe care persoana a stabilit-o la un moment dat cu un fapt exterior sau cu un interlocutor. Dacă de exmplu, respectiva relaţie o percepem şi o interpretăm ca o situaţie de confruntare sau de conflict între noi şi evenimentele exterioare, deci ca o sirtuaţie care blochează realizarea propriilor noastre dorinţe sau scopuri, atunci apar trăiri afective negative, de genul -insatisfacţie, întristare, indignare care vor fi însoţite de impulsuri sau acţiuni de evitare. Dacă, dimpotrivă situaţia sau evenimentele exterioare oferă în mod obiectiv condiţii optime de realizare a trebuinţelor şi nevoilor noastre, sau le percepem şi le apreciem subiectiv ca situaţii favorizante, atunci apar trăiri afective pozitive, de genul –bucurie, plăcere, satisfacţie, entuziasm etc.

Starea afectivă exprimă o relaţie dinamică şi valorică între individ şi un obiect, fenomen sau situaţie externă, respectiv acel raport care desemnează măsura în care obiectul sau evenimentul în cauză răspunde sau nu dorinţelor şi aşteptărilor noastre. Putem spune că procesele afective reflectă gradul de potrivire sau nepotrivire între trebuinţele, aspiraţiile personale şi cerinţele, exigenţele lumii exterioare, de unde şi tendinţa acestor trăiri de a se înscrie între extremele: satisfacţie/ insatisfacţie, bucurie/ tristeţe, plăcere/ neplăcere etc. Ceea ce se află în primul plan, în cadrul trăirilor afective, nu este atât obiectul sau evenimentul exterior în sine, cât mai ales valoarea, importanţa pe care noi i-o acordăm în momentul respectiv. Aşa ne explicăm faptul că nu este obligatoriu ca ceea ce este plăcut pentru o persoană, să placă şi alteia. Numai aşa ne putem explica de ce unul şi acelaşi obiect produce stări afective variate unor persoane diferite. La una şi aceeaşi persoană, un acelaşi obiect sau eveniment produce stări afective diferite, în momente diferite pentru că într-o anume situaţie el a satisfăcut integral cerinţele persoanei respective, iar în altă situaţie, doar parţial sau chiar deloc. Dacă o persoană repetă sau dezvoltă acelaşi tip de relaţie cu diverse obiecte, fenomene, persoane, atunci se ajunge la constituirea în plan subiectiv a unor atitudini faţă de acestea, atitudini ce pot fi oricând redeclanşate.

Deşi se recunoaşte faptul că omul simte altfel decât ştie, cunoaşte, totuşi se apreciază că manifestările afective pure, lipsite de conţinut cognitiv sunt rare la om. În lumea umană, trăirile afective apar şi se dezvoltă în cadrul unui context cognitiv, adică în strânsă legătură cu informaţia obţinută despre evenimentul sau situaţia respectivă de viaţă, şi în raport cu interpretarea acordată evenimentului sau situaţiei. Astfel, o situaţie de viaţă poate fi prin ea însăşi frustrantă sau poate fi în mod subiectiv apreciată ca atare. În primul caz, ea exprimă o situaţie reală de contrariere, ca de exemplu în împrejurarea în care , prin decesul timpuriu al mamei sale, un copil este privat de dragostea maternă atât de necesară dezvoltării sale psihice ulterioare. În al doilea caz, o situaţie existenţială obişnuită cum ar fi cea de susţinere a unui examen semestrial, poate fi percepută fie ca deosebit de stresantă –ca de exemplu atunci când supraestimăm dificultatea examenului căruia credem că nu-i vom putea face faţă, fie ca frustrantă ca atunci când ne-am format convingerea subiectivă că răspunsurile noastre nu vor fi apreciate corect de profesor, datorită suibiectivităţii sale. Procesul cognitiv de percepere şi evaluare a situaţiilor şi evenimentelor afectogene este la rândul său determinate de factori generali de personalitate, cum ar fi:

- Exactitatea imaginii pe care ne-am format-o asupra propriilor resurse psihice (de acest factor depinde neîncrederea în capacitatea noastră de a depăşi diferite obstacole şi dificultăţi apărute în mod inerent în calea atingerii scopurilor propuse;

- Gradul toleranţe, a rezistenţei individului la situaţiile stresante ( această toleranţă individală este dependentă, atât de resursele noastre energetice, cât şi de echilibrul nostru emotiv, care va determina măsura autucontrolului asupra trebuinţelor noastre primare, biologice; structurile emotive caracterizate prin dezechilibru emoţional, dezvoltă reacţii afective mai puternice decât media populaţiei din care fac parte, arătându-se incapabile de a se adapta situaţiilor noi, neprezăzute, cărora le acordă o valenţă afectivă mai mare decât ar trebui să le acorde în mod normal.