Asistența persoanelor cu handicap

Definiţii

Ce este dizabilitatea? Unde putem să o întâlnim? Aceste întrebări par extrem de banale. Răspunsul bazat pe simţul comun sugerează că majoritatea oamenilor apreciază că dizabilitatea ar desemna situaţiile în care mintea şi corpul nu funcţionează corespunzător. De exemplu, o persoană care este paralizată prezintă dizabilitate. În reprezentările obişnuite, dizabilitatea continuă să să fie percepută din perspectiva unor deficienţe (lipsa vederii, paralizia) sau ca formă de asistenţă (bastonul alb sau câinele pentru nevăzători, fotoliul rulant pentru cei cu dificultăţi de deplasare). Un astfel de „model” al dizabilităţii presupune că aceasta ar fi un eveniment tragic care afectează o minoritate de persoane. O astfel de accepţiune are influenţă asupra tratamentului medical, social şi educaţional al persoanelor cu dizabilităţi. În aceeaşi măsură, apar influenţe asupra structurii mediului (sisteme de transport, construcţii şi instituţii, diferite forme de organizare).

Încercările de explicare a dizabilităţii ca diferenţă nu sunt noi; aceasta a constituit dintotdeauna o caracteristica marcantă a unor indivizi. Pe de altă parte, studiul sistematic al acestui fenomen este de dată relativ recentă. Conceptele de bază ale acestei discipline au fost împrumutate din alte domenii ale ştiinţelor umane. În consecinţă, discursul privnd dizabilitatea a fost dominat de asocierea cu limbajul medicinei, psihologiei şi sociologiei.

Motive ale importanţei definiţiilor:

Există cel puţin patru motive care sugerează importanţa definiţiilor dizabilităţii şi handicapurilor:

• înţelegerea reacţiilor sociale faţă de dizabilitate şi handicap, reacţii care se conturează nu numai la nivelul indivizilor şi grupurilor, ci şi la cel al politicilor sociale. Comportamentele umane se orientează în raport cu sensurile şi semnificaţiile atribuite faptelor, fenomenelor şi proceselor naturale şi sociale. Spre exemplu, conform unui „model individual”, dizabilitatea şi handicapul au accepţiunea unor fenomene tragice personale, generate de circumstanţe individuale, sau, conform altui model, cel „social”, sunt privite ca fenomene generate în cea mai mare măsură de mediul social. În primul caz, dacă dizabilitatea este percepută ca o tragedie, atunci persoanele afectate vor fi tratate ca victime, iar acest tratament nu va apărea doar în interacţiunile de zi cu zi, ci se va manifesta şi la nivelul politicilor sociale (unde se va încerca o compensare a „victimelor” pentru circumstanţele tragice care le-au afectat). În schimb, modelul social pune accentul pe caracteristicile mediului care pot favoriza sau genera dizabilitatea. Politicile sociale bazate pe această teorie au ca obiectiv principal înlăturea opresiunii prin intermediul intervenţiilor menite să să diminueze sau să elimine constrângerile impuse de mediu, şi nu atât compensarea celor afectaţi. În aceeaşi ordine de idei, W. Wolfenberger a întreprins o analiză istorică a rolurilor sociale istorice atribuite persoanelor cu dizabilităţi; după el, dizabilitatea este în primul rând un fenomen de devianţă şi în trecut, acestor persoane le-au fost atribuite roluri negative, devalorizate („organism subuman”, „animal”, „obiect al milei”, „sfânt”, „bolnav”, „ţintă a ridicolului”, „copil etern, pueril”). În corelaţie cu aceste roluri poate fi identificat un management societal al devianţei, respectiv un control social care, de-a lungul timpului s-a manifestat în mai multe forme cu scopul declarat de „a proteja” societatea: persecuţia şi distrugerea celor devianţi, segregarea, schimbarea condiţiei lor, prevenţia;

• nevoia identificării şi clasificării grupurilor dezavantajate în cadrul societăţilor industriale şi moderne. În acest proces, dizabilitatea a fost întotdeauna o categorie importantă, legitimând accesul al asistenţă al celor inapţi de muncă, delimitaţi clar de cei neîncadraţi în activitate, lipsiţi de motivaţia de a munci. Prima delimitare de acest gen apare în „Poor Law” adoptată în Anglia în anul 1601, prin care se defineau trei categorii mari d epersoane dependente: copiii, valizii (vagabonzii) şi invalizii; totodată, în acest mod, se reglementa orientarea autorităţilor spre crearea ori adaptarea unoir activităţi specifice, în funcţie de nevoile fiecărei categorii: educaţia pentru copii, munca pentru valizi şi respectiv, asistenţa în instituţii sau la domiciliu pentru invalizi. În prezent, validarea apartenenţei la categoria persoanelor cu handicap a devenit un proces tot mai sofisticat, care presupune expertiza, implicarea profesiunilor medicale şi paramedicale. Încă din secolul al XIX-lea, criteriile clinice ale limitărilor funcţionale au devenit predominante în formularea definiţiilor, în elaborarea unor bareme care serveau drept instrumente ale măsurării dizabilităţilor;

• afirmarea „politicilor privind grupurile minoritare”. În special după anii 1960, s-au relevat consecinţele utilizării diferitelor terminologii în raport cu anumite probleme sociale (devianţă, handicap, rasă, inegalitate de gen). Pornind de la aceste considerente, o serie de grupuri diferite (feministe, ale persoanelor de culoare, ale homosexualilor) a lansat atacuri asupra tendinţelor discriminatorii şi asupra limbajului care se afla la baza definiţiilor dominante, acuzat de inducerea unui risc de stigmatizare. În consecinţă, categoriile sociale respective au susţinut şi susţin promovarea unor definiţii lipsite de conotaţii negative, care să le permită să îşi structureze şi să îşi dezvolte conştiinţa de grup. În această tendinţă se înscriu şi diferitele organizaţii ale persoanelor cu dizabilităţi, care au evidenţiat conotaţiile jignitoare sau depersonalizatoare ale diferiţilor termeni;

• cerinţele stricte rezultate din nevoia dezvoltării şi orientării politicilor de sprijin. Încă din anii 1960 s-a afirmat o tendinţă de extindere a tipurilor de servicii destinate persoanelor cu dizabilităţi. În aceste condiţii, înainte de a se angaja în proiectarea şi realizarea serviciilor respective, oficialităţile aveau nevoie să cunoască, cel puţin în linii mari, implicaţiile financiare. În consecinţă, s-au întreprins mai multe anchete naţionale în diferite ţări, la baza cărora s-au aflat diferite definiţii operaţionale elaborate de specialişti.