Compensare Psihologică

Prima contribuţie consistentă a problemei compensării este atribuită eseistului şi filosofului R.E. Waldo care publică în 1900 lucrarea „Compensation” (citat de N. Martin, 2004). Aici compensarea este definită ca o lege generală a vieţii conform căreia orice deficit (pierdere) este urmat de un exces (câştig) şi oricărui câştig ăi va urma o pierdere. Ea ar putea fi, astfel, rezumată ca lege a lui „a da şi a primi”.

Ed. Claparede (1933, citat de N. Martin, 2004) enunţă printre legile psihologiei funcţionale aşa numita lege a compensaţiei: când echilibrul deranjat nu poate fi restabilit printr-o reacţie adecvată el este compensat printr-o reacţie antagonică în raport cu deviaţia care i-a dat naştere. În această definiţie, la fel ca la H. Murray, mai târziu, compensarea nu înseamnă suprimarea tensiunii care dă naştere trebuinţei ci contracararea acesteia printr-un aport de sens contrar.

Prin urmare compensarea ar fi o stratagemă prin care organismul parează sau maschează un dezechilibru.

Abordarea psihanalitică şi neopsihanalitică continuă şi inovează linia „paternă” a lui S. Freud, astfel Anna Freud (trad. 2002) delimitează mecanisme de apărare ale eului ca stratageme compensatorii dintre care enumerăm: reprimarea, formarea reacţiei, proiecţia, regresia, raţionalizarea, deplasarea, sublimarea.

Concepţia lui A. Adler despre compensare ar putea fii rezumată astfel: inferioritatea fizică sau socială generează propria sa sursă de rezolvare – sentimentul de inferioritate. Acest sentiment de forţă propulsivă a vieţii psihice care îl determină pe individ să-şi fixeze un scop (dobândirea puterii sau superiorităţii) şi să-l urmărească cu asiduitate.

Demn de reţinut este ideea adleriană că formarea sentimentului de inferioritate şi a comportamentului compensator – ca străduinţă centrată pe scop – este condiţionată de momentul constituirii eului. Până când copilul nu vorbeşte despre sine sau nu pronunţă cuvântul „eu” nu are loc compensarea (A. Adler, 1991). Deci pentru Adler eul este un releu obligatoriu al parcursului de la deficit la comportamentul compensator.

Celălalt „mare dizident” al psihanalizei clasice, C.G. Jung (trad. 1994) afirmă „În timp ce Adler limitează conceptul de compensare la contrabalansarea sentimentului inferiorităţii, eu înţeleg conceptul compensării ca pe o echilibrare funcţională generală, ca o autoreglare a aparatului psihic. (...)” Echilibrul psihic este expresia faptului că atitudinea inconştientului o compensează pe cea a conştientului”. Individuaţia este „compensarea princeps”, o formă de desăvârşire supremă prin asimilarea experienţei ancestrale stocate în arhetipuri, neaccesibilă însă decât unora dintre oameni şi imposibil de realizat la deficienţii mintal.

În sinteză, concepţia lui Jung despre compensare poate fi rezumată astfel: compensarea psihologică este un proces energetico – sistemic care condiţionează dezvoltarea fiinţei umane ca o linie neîntreruptă pe toată durata vieţii. Ea reglează pe de o parte, acordul instanţelor inconştiente cu cele conştiente, acord exprimat în sănătatea psihică, iar pe de altă parte, contrabalansarea unor tendinţe aflate în prim-planul exprimării comportamentale, prin opusul lor aflat în anticamera inconştientului: extraversiunea şi introversiunea, masculinitatea şi feminitatea, sinele şi umbra, etc. Compensarea este o formă de interacţiune între subsistemele aparatului psihic, implicând echilibrarea balanţei investiţiilor de energie psihică în scopul menţinerii „homeostaziei psihice”. Ea este expresia unei legi care guvernează funcţionarea psihicului, se produce inconştient, poate fi potenţată prin terapie analitică şi exprimă întru-un sens psihopatologic condiţia normalităţii după cum, întru-un plan mai general, reprezintă o condiţie mereu prezentă a condiţiei umane.

Dintre inovaţiile aduse domeniului compensării de către neopsihanaliză este accentul comutat pe aspectul social şi cultural al personalităţii în detrimentul celui biologic şi este reprezentat de Karen Horney, E. Fromm, E. Erikson, H.S. Sullivan ş.a.