Consiliere familială și de cuplu

I . SCURT ISTORIC

Ramura experentiala a terapiei de familie se dezvolta in baza psihologiei umaniste a anilor 1960, preluand din terapiile individuale umaniste principiul „ experientei aici si acum ” .

Calitatea experientei traite este criteriul sanatatii psihice si obiectivul interventiei terapeutice. Terapeutii experentiali de familie considera ca exprimarea sentimentelor si senzatiilor este calea extinderii experientei si sensul implinirii personale familiei.

Terapia experentiala de familie s-a bucurat de cea mai mare popularitate in etapa „ de tinerete ” a terapiei de familie , atunci cand terapeutii vorbeau de schimbarea in sistem dar imprumutau tehnici din terapiile si de grup.Astfel, ei au preluat semnificativ de la Gestaltterapie si de la grupurile de intalnire.Alte tehnici expresive cum ar fi „sculptura si desenul familiei” au valorificat influente tehnice din artterapie si psihodrama.

Datorita utilizerii tehicilor expresive nu foarte multi terapeuti au putut sa abordeze T.F.E., ci doar aceia care au abordat conceptele si metodele sistemice cum ar fi : Carl Whitaker, Peggy Papp, Virginia Satir, August Napier, David Keith, Leslie Greenberg, Susan Johnson, Fred si Bunny Duhl. Acestia si altii au introdus o serie de tehici experentiale de familie pe care orice terapeut le poate valorifica.

Liderii acestei orientari raman C. Whitaker si V. Satir.Primul este decanul T.F.E. , el incurajand membrii familiei sa fie ei insisi .El a invatat din experienta sa clinica sa asculte si sa inteleaga gandurile bizare ale acestor pacienti, identificand si „gandurile umane ” pe care normalii nu le dezvaluie. Carl Whitaker a format Clinica Psihiatrica Atlanta ( 1953 )in cadrul careia a organizat un grup creativ si productiv impreuna cu T.Malone, J.Warkentin si R.Felder.

Psihoterapia experentiala s-a nascut din aceasta grupare( 1955-1965 ) , grupare care ulterior se largeste cu alti colaboratori : August Napier, David Keith din Atlanta si New York ( Syracuse ) .

II . SCOPUL SI OBIECTIVUL

Scopurile acestei terapii este eliberarea de simptome, adaptarea sociala si munca sunt considerate importante, dar secundare in raport cu cresterea integritatii personale ( congruenta intre experienta interioara si comportamentul exterior ) o mai mare libertate de optiune, mai putina dependenta si o mai mare extindere a experientei.

Obiectivul terapiei este ca membrii familiei ( fiecare in parte ) sa devina sensibili la nevoile si sentimentele lor si sa le impartaseasca in cadrul familiei . In acest mod, unitatea familiala se poate baza pe o interactiune vie si autentica mai degraba decat pe represiune si autonegatie.

Exista doua orientari metodologice in terapia experentiala de familie :

• tendinta dominanta de concentrare si orientare asupra indivizilor si experientei lor traite in familie ( in contactele interpersonale ) mai mult decat asupra organizarii familiale . Kemper, in 1981, considera in acest sens caresponsabilitatea principala a terapeutului este „ fata de oameni, fata de fiecare individ in cadrul unei familii si doar secundar fata de organizatia numita familie ” .

• orientarea dominanata asupra sistemului familial mai mult decat asupra indivizilor . „Cresterea ”- ca scop terapeutic – se refera aici la „castigul” interactional al sistemului familial, la evolutia intregii familii ca organizatie. Aceasta tendinta apare in terapia lui C. Whitaker, D.Keith si G.Napier.

Ceea ce au in comun terapeutii experentiali de familie cu alti tarapeuti de traditie existential-umanista este credinta ca drumul spre sanatatea emotionala este acela al dezvaluirii si descoperirii unor niveluri tot mai profunde de experienta – potentialul de autoimplinire zavorat in launtrul tuturor . Numai ceea ce se afla in launtrul nostru conteaza .

Scopul terapiei de familie enuntate de V.Satir include trei schimbari in sistemul familiei (1972 ) :

1. fiecare membru al familiei sa devina in stare d ea relata congruent, complet si onest ceea ce vede si aude, simte si gandeste despre el insusi si ceilalti , in prezenta celorlalti . Cu alte cuvinte , fiecare trebuie sa fie el insusi in prezenta si la adresa celorlalti ;

2. fiecarei persoane din familie trebuie sa i se adreseze si sa se raporteze la ea in termenii unicitatii sale, asa incat deciziile sa se poata lua mai curand prin explorare si negociere , decat in termeni de putere ;

3. diferentele intre persoane trebuie sa fie constientizate in familie si folosite cu „ crestere” .

Cand metodele experentiale se aplica orientat spre familie ca sistem si nu spre indivizi asmablati intamplator intr-un grup familial, scopul cresterii individuale fuzioneaza cu scopul realizarii unei puternice coeziuni ( unitati ) familiale .

Practica lui C.Whitaker intruchipeaza intr-o maniera ineditaacest scop dual. Potrivit conceptiei lui, cresterea personala necesita integrarea familiala si viceversa. Simtul apartenentei la familie si libertatea individuala se interconditioneaza , „ merg mana in mana ” Astfel, adeseori este necesar sa se realizeze o mai mare apropiere intre parinti din punct de vedere emotional pentru a facilita plecarea copiilor de acasa ( „ desprinderea de cuib „ ) , intrucat multi copii nu o pot face daca nu simt ca parintii lor pot fi fericiti si fara ei.

Dobandirea autonomiei personale presupune , asadar satisfacerea nevoii de apartenenta, unitate si echilibru emotional, familial.

Pe langa scopul general al cresterii creativitatii familiei si fiecarui membru al sau, terapeutii experentiali incearca , de asemenea sa ajute fiecare familie sa-si rezolve propriile probleme particulare , „lucrand” asupra acestora. Dar aceasta munca este realizata cu o minima conceptualizare sistemica ori planificare( anticipare ) . De fapt, multe dintre scopuri pot fi inconstiente in timpul terapiei si pot fi constientizate numai printr-o retrospectiva . ( Napier, 1977 )

Terapia experentiala include elemente RATIONALE si NON-RATIONALE. Primele sunt necesare pentru a promova constientizarea si intelegerea, celelalte pentru a creste spontaneitatea si sinceritatea.

Exprimarea constienta a potentialurilor interne ( aspecte, fantezii, impulsuri ) ii priveaza pe oameni de influentele lor patogene si le elibereaza forta de viata . Rezultatul acestei cresteri a constientizarii este o reintegrare a partilor reprimate sau deposedate ale SINELUI .

Cei mai multi experientialisti accentueaza latura afectiva a naturii umane :

• creativitatea

• spontaneitatea

• abilitatea de a se juca

Whitaker accentueaza asupra valorii experientei „ de dragul ei insasi ”, intreaga terapie fiind un proces de extindere a experientei care conduce, in conceptia lui, catre crestere. Noua experienta traita de familie in timpul terapiei se considera ca rupe confluentele subterane, distruge expectatiile rigide si deblocheaza c onstientizarea – toate acestea favorizand individuatia ( Kaplan si Kaplan, 1978 ).

Alti autori isi propun ca scopuri terapeutice cresterea simtului competentei, a starii de bine si autoaprecierii ( F.si B.Duhl, 1981 ).

Cei mai multi terapeuti ai familiei sustin ca o sensibilitate sporita si o mai buna maturizare a indivizilor servesc scopul mai general al T.F. – intensificarea functionalitatii familiei .

Se presupune ca familiile ajung in tratament pentru ca sunt incapabile sa fie deschise si de aceea incapabile de individuatie ( Whitaker, 1976 ) . Ajutand menbrii familiei sa-si recapete propriul lor potential de experimentare se crede ca ei sunt ajutati sa-si recapete capacitatea de a se ingriji unul de celalalt .