Cursuri Psihologie

Curs 1

17 octombrie

FUNDAMENTELE PSIHOLOGIEI

(Introducere în psihologie)

Psihologia generală este considerată a fi ramura centrală a psihologiei, care oferă baza teoretică şi metodologică pentru abordarea, înţelegerea şi explicarea proceselor şi fenomenelor psihocomportamentale umane în situaţii specifice. Psihologia generală reprezintă şi forma în care s-a constituit istoriceşte psihologia ca ştiinţă independentă. Abia tîrziu au început să se desprindă, succesiv, ramurile ei (psihologia muncii, educaţională, clinică, socială, organizaţională, a artei etc). În prezent, tabloul psihologiei trebuie reprezentat sub forma unui arbore, avînd ca tulpină solidă psihologia generală, iar ca crengi, psihologiile de ramură (particulare). Abordarea problemelor specifice ale psihologiilor de ramură trebuie să se întemeieze pe premisele din psihologia generală.

Schema logică a cursului de fundamente ale psihologiei conţine trei componente esenţiale:

1. O componentă generală, abstractă, introductivă, în care se prezintă aspectele metodologice, epistemologice, filosofice şi semantice ale psihologiei ca ştiinţă.

2. O componentă analitică, întemeiată pe operaţiile de descompunere şi delimitare a sistemului psihic în procese şi funcţii individuale specifice, precum şi pe analiza acestor funcţii şi procese psihice luate una cîte una, din punctul de vedere al conţinutului, al mecanismelor de realizare şi al rolului pe care îl joacă în ansamblul sistemului psihocomportamental.

3. O componentă logic concretă (integrativă), prin care se face restabilirea tabloului iniţial al vieţii psihice în diversitatea şi specificitatea determinărilor sale interne de structură şi funcţionare. Această porţiune a cursului va sta sub egida unui concept nou, cu valoare integrativă supraordonată, conceptul de personalitate. Acest concept subordonează şi circumscrie conţinutul tuturor celorlalte noţiuni din psihologie, inclusiv pe cea de sistem psihic.

Analiza evoluţiei cunoaşterii psihologice şi

a devenirii psihologiei ca ştiinţă

Ca preocupare a omului pentru înţelegerea şi explicarea fenomenelor vieţii sale sufleteşti, psihologia este foarte veche. Începuturile ei datează din momentul cînd omul a devenit conştient de sine şi, pe lîngă întrebările şi problemele legate de procesele şi fenomenele din natură, a început să formuleze întrebări şi probleme legate de propria sa viaţă sufletească şi propria conduită. Din această perspectivă, psihologia este la fel de veche ca fizica, mecanica şi astronomia.

Ca ştiinţă de sine stătătoare, psihologia are o istorie relativ scurtă, depăşind cu puţin o sută de ani. Comparată cu astronomia, mecanica şi fizica din acest punct de vedere, este una din cele mai tinere ştiinţe. Întîrzierea constituirii ei ca disciplină de sine stătătoare se datorează atît complexităţii extraordinare a domeniului vieţii psihice a omului, cît şi dificultăţilor de a satisface cerinţele paradigmei sau modelului logic de circumscriere şi definire a unei ştiinţe, impus de către mecanică şi fizica clasică.

Printre alte exigenţe, acest model logic impunea obiectivitatea, măsurabilitatea şi cuantificabilitatea fenomenelor supuse studiului. Raportată la specificul vieţii sufleteşti a omului, această cerinţă este aproape inoperantă, întrucît fenomenele vieţii psihice nu puneau în evidenţă (precum fizica sau mecanica) existenţa unor proprietăţi sensibile, nemijlocit perceptibile, care să poată fi măsurate şi cuantificate. Neavînd asemenea însuşiri, se excludea de la bun început posibilitatea ca studiul fenomenelor psihice umane să se realizeze cu metode obiective şi în contextul unei ştiinţe autentice. Immanuel Kant, în "Critica raţiunii pure", susţine o pledoarie întreagă pentru a demonstra imposibilitatea existenţei unei ştiinţe psihologice de sine stătătoare. El considera că proba de verificare a viabilităţii unei ştiinţe trebuie să fie gradul de aplicare şi utilizare a metodelor matematice de analiză şi prelucrare a datelor. Aceste metode matematice reclamă existenţa unor măsurători cantitative, obiective, ori fenomenele psihice ale omului, neavînd proprietatea de a fi nemijlocit perceptibile, nu pot fi măsurate. Implicit, în studiul lor nu se poate face apel la metodele matematice. Singura dimensiune recunoscută de Kant proceselor psihice era durata (dimensiunea temporală). Dar, spunea el, cu o singură dimensiune nu se poate stabili un sistem coerent de coordonate. De aceea, cunoaşterea psihologică trebuie să rămînă în preocuparea exclusivă a filosofiei sau, poate, cîndva, a unei antropologii generale.