Deontologia Profesiei de Psiholog

1. Etică, morală şi deontologie profesională– delimitări conceptuale

Termenul etică provine din limba greacă, êthos – obicei, datină, obişnuinţă. Sinonimul latin este cel de morală (mores – moravuri). Cei doi termeni, etică şi morală, sunt utilizaţi, într-un prim sens, ca sinonimi, desemnând arta sau practica ce are ca scop o viaţă bună şi fericită. Cu timpul, în filosofie ei se diferenţiază sensibil, ajungând să definească fiecare ceva distinct. Termenul etică este utilizat pentru a desemna o disciplină filosofică specializată, structurată, care are ca obiect de studiu binele şi valorile asociate acestuia, în timp ce morala desemnează fenomenul real al comportamentului cotidian în raport cu ceea ce este bine, vizând, aşadar, dimensiunea practică; diferenţa este aceea între un sistem teoretic elaborat şi credinţele şi comportamentele derivate ale oamenilor în raport cu ceea ce este bine şi corect într-un anumit timp şi pentru o anumită comunitate.

Operând o distincţie asemănătoare, A. Pleşu (2008, p.14) afirmă că „etica are conotaţia unei rubrici academice şi, ca atare, poate face obiectul unei profesionalizări savante. Morala este aspectul circumstanţial al eticii, etică particulară, prelucrare subiectivă a moralităţii generice (Sittlichkeit) de care se ocupă etica”.

Deontologia, în sens larg, este o disciplină etică aflată la întâlnirea dintre logică, filosofie şi drepturile profesiunii. Logica deontică stabileşte relaţia formală, universală şi necesară, dintre modurile deontologice (obligatoriu, interzis, permis, facultativ). Deontologia, în sens restrâns (profesională), reprezintă ansamblul regulilor după care se ghidează o organizaţie, instituţie, profesie sau parte a acesteia, prin intermediul organizaţiilor profesionale care devin instanţe de elaborare, aplicare şi supraveghere a aplicării acestor reguli. Deontologia unei profesii stabileşte normele care guvernează o anume activitate instituţională, sub aspectul a ceea ce este interzis şi permis, dezirabil şi prohibitiv în comportamentul reprezentanţilor profesiunii respective. Normele deontologice ale profesiei sunt formulate imperativ în coduri deontologice.

În încercarea de a întemeia teoretic normele codul deontologic al profesiunii de psiholog (nu doar o simplă cunoaştere a lor, ci identificarea raţiunii care le fondează), vom opera mai întâi o deschidere filosofică, prin prezentarea succintă a diverselor tipuri de teorii etice, făcând distincţia între eticile teleologice şi cele deontologice. Vom trece în revistă apoi caracteristicile eticii şi ale deontologiei contemporane, pentru ca în partea a doua a cursului, după analiza modalităţilor de constituire normativă a unei profesiuni, să ne oprim asupra structurii şi componentelor codului deontologic al profesiunii de psiholog. În activităţile seminariale vom încerca să identificăm diverse situaţii profesionale (din psihologia sportivă, militară sau din activitatea psihodiagnostică) ce ridică problema opţiunii morale, în situaţii conflictuale sau dilematice ale practicii profesionale, situaţii ce pot fi analizate în baza unor proceduri de decizie etică.

Fiind şi acesta un curs de început, de căutări şi ezitări, vom ameliora tematica în raport cu sugestiile şi experienţele cursanţilor.

2.Teorii etice fundamentale

Etica s-a constituit în Antichitate, punând problema adevăratei destinaţii a omului. Având o atât de îndelungată istorie şi un obiect atât de discutabil, evident că există o mulţime de teorii, greu de grupat. Vom încerca, având conştiinţa inevitabilelor limite, o clasificare elementară.

După răspunsul la problema sensului existenţei umane, putem să distingem între etici ale fericirii şi etici ale virtuţii sau datoriei. Conform primelor, scopul suprem al omului este obţinerea fericirii, conform celorlalte, scopul ultim al vieţii este dobândirea virtuţii prin practicarea datoriei. Eticile fericirii au fost numite şi etici teleologice, căci ele ne indică scopul vieţii, telos-ul ei (grecescul telos – ţel, scop).

a) Eticile teleologice sunt construite, aşadar, pe axa mijloc-scop. Întrebarea fundamentală pe care şi-o pun reprezentanţii eticii teleologice este următoarea: care trebuie să fie ţelul vieţii, scopul acesteia? Care este, prin urmare, cel mai mare bine pentru om (summum bonum)? Din acest motiv au fost numite (destul de echivoc) şi etici ale binelui. Elementul comun al acestor etici îl constituie ideea că valoarea unei acţiuni este dată de scopul acesteia (plăcerea, fericirea, înţelepciunea). După scopul indicat în calitate de bine suprem al vieţii umane, eticile teleologice pot fi grupate în etici hedoniste şi etici eudemoniste.

a1) Eticile hedoniste (grecescul hedone - plăcere) consideră că scopul vieţii omului este acela de a se bucura de cât mai multe plăceri, evitând suferinţa. După accentele puse pe trăirea plăcerii şi, respectiv, pe evitarea suferinţei, putem distinge în interiorul hedonismului mai multe nivele.