Experimentul Stanford

Într-un fel, cercetarea efectuată de Philip Zimbardo, profesor de psihologie socială la Stanford University, şi echipa sa asupra presiunilor spre conformism în “situaţiile totale” reprezintă o completare şi o confirmare totodată a studiilor lui Milgram asupra obedienţei (Haney, Banks şi Zimbardo, 1973; Zimbardo, Haney, Banks şi Jaffe, 1973; Zimbardo, Maslach şi Haney, 2000; vezi, de asemenea, Gavreliuc, 2002). Experimentul “Stanford” nu testează neapărat ipoteze privitoare la obedienţă, dar tratează fenomenul puterii, atingând şi chestiuni legate de genul de influenţă socială examinat de Milgram. El trebuie socotit exemplar ca demonstraţie a impactului rolurilor sociale. Dacă Milgram a arătat cum indivizii pot pricinui în modul cel mai firesc rău celorlalţi sub imboldul unei autorităţi destructive, Zimbardo şi colegii săi au pus în evideţă calitatea rolurilor sociale, fie şi atribuite absolut aleatoriu, de a determina indivizii să se comporte imoral şi agresiv. Mai putem stabili o legătură între cele două programe de cercetare. Meritul cel mai important al lui Stanley Milgram constă, probabil, în evidenţierea puterii stuaţiilor de a influenţa comportamentul uman. Demersul echipei de la Stanford vizează aceeaşi idee. Situaţiile extreme, şi nu personalitatea deviantă se află la originea disfuncţiilor sociale. În experimentul Stanford s-a dovedit că tineri normali, cu un nivel de educaţie relativ ridicat, sănătoşi din punct de vedere fizic şi psihic, se transformă radical sub presiunea instituţională a unei situaţii penitenciare.

Ca psiholog social, Philip Zimbardo are multe lucruri în comun cu Stanley Milgram. De altminteri, cei doi au fost colegi de liceu la James Monroe High School din New York. Regăsim la Zimbardo intuiţia fără greş ce-l caracterizează pe Milgram, precum şi talentul de a construi scenarii experimentale în care subiecţii se confruntă cu neaşteptate provocări la adresa percepţiilor şi funcţionării lor sociale obişnuite. Amândoi au nutrit o mare admiraţie pentru Allen Funt, creatorul “Camerei ascunse”. Să menţionăm în treacăt că într-un interviu pe care Zimbardo i l-a luat lui Funt (Zimbardo, 1985), acesta din urmă a mărturisit că în 1934 a lucrat vreme de câteva luni ca asistent de cercetare pentru Kurt Lewin, la Cornell University, având sarcina de a observa din dosul unui perete-oglindă comportamentul de alăptare al unor tinere mame. Este foarte posibil ca această experienţă să fi zămislit peste ani ideea camerei acunse. În felul lui, Funt a fost un mare psiholog social, iar Milgram şi Zimbardo trebuie văzuţi ca nişte Allen Funt cu interese şi vocaţie ştiinţifice.

În vara anului 1971, Philip Zimbardo, împreună cu Craig Haney, Curtis Banks şi David Jaffe, cu toţii masteranzi, au amenajat o închisoare în subsolul unei clădiri a Universităţii Stanford cu scopul de a observa dinamicile interpersonale într-un astfel de mediu. Nu şi-au desfăşurat cercetarea într-o închisoare reală din cauză că lucrul acesta n-a fost posibil. Au cerut subiecţilor să joace roluri de deţinuţi şi de gardieni pentru două săptămâni. Subiecţii au fost recrutaţi printr-un anunţ în presa locală şi selectaţi pe baza rezultatelor la diferite teste de personalitate şi la interviuri clinice. Din 75 de candidaţi, au fost aleşi 21. Din aceştia, pe baza tragerii la sorţi, 10 au primit rolul de deţinut şi 11 rolul de gardian. Toţi subiecţii erau studenţi care participaseră la cursuri de vară la Stanford şi care fuseseră atraşi de salariul de 15 dolari pe zi oferit de experimentatori. Cu toţii şi-au dat acordul scris pentru participare.

Potrivit înţelegerii cu experimentatorii, pe data de 14 august, subiecţii au fost arestaţi la domiciliu de un echipaj al Palo Alto City Police Department şi transportaţi la secţia de poliţie unde li s-au luat amprentele şi li s-au întocmit fişe personale. La atât s-a rezumat colaborarea poliţiei locale. Subiecţii au fost apoi duşi la “Stanford County Prison”, unde-i aşteptau falşii gardieni şi unde urmau să petreacă două săptămâni. Cercetătorii au intenţionat o “simulare funcţională“ a închisorii. Ei mărturisesc că design-ul experimental şi procedurile au avut la bază discuţii îndelungate cu un fost deţinut, care ispăşise 16 ani de închisoare şi care le-a servit drept consilier, precum şi parcurgerea atentă a literaturii despre închisori şi despre lagărele de concentrare. La subsolul clădirii departamentului de psihologie fuseseră amenjate trei celule, fiecare având o suprafaţă de 2m x 3m. Existau, de asemenea, o cameră pentru gardieni, unde aceştia îşi puteau schimba hainele şi se puteau odihni, o cameră pentru testări psihologice şi interviuri şi o încăpere pentru folosinţa directorului închisorii, nimeni altul decât Philip Zimbardo. Fiecare deţinut primea un săpun, un prosop precum şi o salopetă pe care trebuia să o îmbrace fără lenjerie intimă şi care avea pe piept şi pe spate imprimat numărul de identificare. Deţinuţii aveau părul acoperit cu cască de nylon, pentru a se simula tunderea la piele a deţinuţilor din închisorle adevărate. Gardienii purtau şi ei uniforme constând din pantaloni şi cămăşi kaki. Însemnele puterii lor erau bastonul de lemn, fluierul, cătuşele şi cheile de la celule. Purtau ochelari de soare cu lentile care făceau contactul vizual imposibil, accentuând deindividualizarea. Ei lucrau în schimburi, 8 ore din 24, în vreme ce deţinuţii rămâneau, fireşte, 24 de ore din 24 în celule.

Odată sosiţi la locul de detenţie, subiecţilor-puşcăriaşi li s-a adus la cunoştinţă regulamentul închisorii. Deţinuţii trebuiau să se adreseze unul altuia folosind numerele de identificare, iar gardenilor nu li se puteau adresa decât prin formula “Domnul ofiţer corecţional”. Aveau dreptul la trei mese pe zi şi puteau folosi de trei ori pe zi toaleta aflată la capătul coridorului unde fuseseră construite celulele. La toaletă mergeau escortaţi de gardieni. Două ore pe zi aveau dreptul să citească ori să redacteze scrisori. Puteau primi vizite ale rudelor sau prietenilor de două ori pe săptămână. Experimentatorii au constatat că aceste drepturi, ca şi altele nemenţionate de noi au fost foarte repede redefinite de gardieni ca privilegii şi acordate drept recompense pentru comportamente obediente. Nici deţinuţii şi nici gardienii nu au primit instrucţiuni detaliate cu privire la rolul pe care urmau să-l îndeplinească. Gardienilor, de pildă, li s-a spus numai că sarcina lor constă în a “menţine un nivel rezonabil de ordine în închisoare, necesar pentru funcţionarea eficientă a acesteia” (Haney, Banks şi Zimbardo, 1973, p. 74). Autorii aveau să observe că gardienii îşi jucau rolurile cu uşurinţă, imitând, fără îndoială, modele din filme.