Fundamentele Psihologiei

CAP.I. SISTEMUL PSIHIC UMAN

Sistemul psihic uman (SPU) reprezintă un “ansamblu autoreglabil de stări şi procese structurate pe baza principiilor semnalizării, reflectării şi coechilibrate prin intermediul unor operatori specifici de comparare, clasificare, opunere, seriere spaţio –temporală, generalizare.” (Mihai Golu)

Psihologia tradiţională împarte fenomenele psihice în procese, activităţi şi însuşiri psihice.

Procesele psihice sunt modalităţi ale conduitei, cu o desfăşurare discursivă, plurifazică, specializate sub aspectul conţinutului informaţional, al formei ideal –subiective de realizare, ca şi al structurilor şi mecanismelor operaţionale.

Activităţile psihice reprezintă modalităţi esenţiale prin intermediul cărora individul uman se raportează la realitatea înconjurătoare, fiind constituite dintr-un şir de acţiuni, operaţii, mişcări orientate în direcţia realizării unui scop.

Însuşirile psihice sunt sintetizări şi generalizări ale diverselor particularităţi dominante aparţinând proceselor sau activităţilor psihice, calitativ noi care redau structurile globale, stabile ale personalităţii.

Între toate aceste fenomene psihice există o strânsă interacţiune şi interdependenţă. Astfel, procesele psihice apar ca elemente componente în structura activităţii psihice şi se regăsesc transfigurate în însuşirile psihice. Activitatea psihică reprezintă cadrul şi sursa apariţiei, formării şi dezvoltării atât a proceselor, cât şi a însuşirilor psihice. Acestea din urmă, odată constituite, devin condiţii interne ce contribuie la realizarea unor noi structuri superioare ale activităţii psihice. Interacţiunea şi interdependenţa proceselor, activităţilor, însuşirilor şi condiţiilor psihice evidenţiează, pe de o parte unitatea vieţii psihice, iar pe de altă parte, eficienţa ei, deoarece numai într-o astfel de unitate psihicul îşi poate realiza funcţiile lui adaptative.

CARACTERISTICILE SISTEMULUI PSIHIC UMAN:

1. Caracterul informaţional –energizant al SPU

Primul aspect apare din însăşi natura informaţională a psihicului, dar şi din faptul că omul, trăind într-un univers informaţional, fiind bombardat permanent de informaţii şi trebuind să reacţioneze la ele, este nevoit să-şi elaboreze mecanismele prin intermediul cărora să le poată stăpâni. Cel de-al doilea aspect, caracterul energizant, reiese din faptul că avem de-a face cu un sistem viu, câmpurile bioenergetice reprezentând zone de generare a însăşi modelelor informaţionale.

2. Caracterul interactiv –interacţionist

SPU este un sistem dinamic neaflându-se aproape niciodată într-o stare de echilibru perfect, dar nici excluzând posibilitatea unor perioade de relativă stabilitate. Indiferent însă de starea în care se află, interacţiunea elementelor, părţilor, subsistemelor sale este modul său curent existenţial. Elementele sistemului nu există în sine, rupte şi distincte unele de altele, dimpotrivă, ele capătă sens numai în procesul interacţiunii. Caracterul interacţionist al sistemului este demonstrat de faptul că nivelul dezvoltării unei părţi depinde de nivelul dezvoltării altei părţi. De exemplu, atâta vreme cât nu se dezvoltă gândirea, nu putem vorbi de existenţa observaţiei, care este o percepţie cu scop, organizată şi planificată mintal sau de existenţa memorării logice, bazate pe înţelegere.

3. Caracterul ambilateral orientat

Interacţiunile sistemului psihic uman se realizează nu exclusiv între propiile componente, ci şi între el, luat ca întreg, şi exterior. El asimilează informaţii atât din exterior, cât şi din sine, pe care le coordonează în virtutea unui principiu al echilibrării. Numai acest tip de orientare duală îi asigură normaliteatea. Ruperea sistemului de lume şi centrarea excesivă pe sine, închiderea în sine ar duce la “prăbuşirea în sine”, la apariţia unor grave fenomene de dezadaptare, cum ar fi autismul. La fel de periculoasă este şi desprinderea de sine, de propria fiinţă care este principalul punct de sprijin în investigarea lumii. În acest caz, realitatea ar părea iluzorie, fluctuantă, lipsită de consistenţă şi de utilitate.

4. Caracterul evolutiv

Sistemul psihic uman este evolutiv, trece de la o stare la alta, de la o insuficientă organizare, diferenţiere şi specializare spre forme din ce în ce mai complexe de organizare, diferenţiere şi specializare. Funcţionarea şi interacţiunea proceselor de creştere, maturizare, dezvoltare, învăţare, asimilare, acomodare se soldează cu consolidarea unor structuri psihocomportamentale din ce în ce mai evoluate.

5. Caracterul ierarhizat

Sistemul psihic uman nu fucţionează global, nediferenţiat, ci pe nivele, conţinuturile sale căpătând o ierarhizare funcţională şi valorică. Cele trei nivele funcţionale ale psihicului sunt conştientul, subconştientul şi inconştientul.

6. Caracterul antientropic şi antiredundant

Sistemul psihic uman este antientropic şi antiredundant, ceea ce înseamnă că pe măsura constituirii sale favorizează procesele de organizare şi diminuează efectele influenţelor perturbatoare. Sunt eliminate informaţiile de prisos, cele care şi-au pierdut utilitatea sau cele care în loc să organizeze sistemul îl dezorganizează. Sunt reţinute în schimb informaţiile facilitatoare ale bunei funcţionalităţi a sistemului. Mecanismele de selecţie , abstractizare, uitare, transfer joacă astfel de roluri.

7. Caracterul adaptativ

Sistemul psihic uman are un caracter adaptativ, îndeplinind funcţii de reglare şi autoreglare. Deşi el se formează ca urmare a influenţelor exterioare socioculturale ce se exercită de-a lungul ontogenezei asupra sa, fapt care duce şi la socializarea lui, aceasta nu înseamnă că individul nu participă la propria sa formare, că activismul său individual este diminuat sau exclus. Din contră, sistemul psihic uman îşi afirmă specificul şi forţa sa proprie. Selecţia însuşirilor ce sunt reflectate în percepţie se realizează, de pildă, nu numai în funcţie de tăria fizică a acestora, ci şi de dorinţele, aspiraţiile, scopurile subiectului. Uneori aceste “ forţe interne” sunt atât de puternice încât apar percepţii deformate (iluzii).

Datorită tuturor acestor caracteristici psihicul a fost considerat ca fiind un sistem hipercomplex, un fel de rezumat condensat al întregii dezvoltări biologice şi socioculturale a omului, sistem ce dispune de un număr mare de elemente active, puternic saturate de legături interne şi externe.

Schema sistemului psihic uman:

I. Procese 1. cognitive senzoriale senzaţii

Psihice percepţii

reprezentări

logice gândirea

memoria

imaginaţia

S.P.U.:

2. afective (emoţii, sentimente, pasiuni, etc)

3. volitive (voinţa)

II. Activităţi 1. limbajul

Psihice 2. jocul

3. învăţarea

4. munca

5. creaţia

Condiţii care condiţionează, stimulează şi facilitează procesele, activităţile şi însuşirile psihice: motivaţia, atenţia, priceperile şi deprinderile.

III. Însuşiri 1. Temperamentul

Psihice 2. caracterul

3. aptitudinile

CAP.II. Cunoaşterea concret senzorială: senzaţiile, percepţiile şi reprezentările

I. SPECIFICUL PSIHOLOGIC AL PROCESELOR CUNOAŞTERII ÎN GENERAL, AL CUNOAŞTERII CONCRET SENZORIALE, ÎN SPECIAL

Într-un sens general, a cunoaşte înseamnă a şti, a identifica, a înţelege, etc. Într-un sens restrâns, ştiinţific, a cunoaşte înseamnă a stabili într-un mod obiectiv natura, proprietăţile unui obiect şi relaţiile necesare, cauzale, logice între fenomene, recurgând pentru aceasta la normele logice ale gândirii, la diferite coduri şi mijloace semantice. Cunoaşterea comună (empirică) face obiectul gnoseologiei, iar cea ştiinţifică face obiectul epistemologiei. Din perspectiva psihologiei, cunoaşterea este un proces complex ce reuneşte senzorialul şi logicul, empiricul şi teoreticul, dar nu la nivelul unor simple analogii, ci al unor construcţii ipotetico –deductive, prin intermediul cărora reuşim să ne explicăm modul de producere a fenomenelor realităţii. Astfel, din perspectivă psihologică, cunoaşterea ştiinţifică, abstractă angajează nivelul abstract, verbalizat al gândirii, care permite producerea unui proces de interiorizare a faptului realizat, de reprezentare, decodare şi înţelegere corespunzătoare a semnificaţiei lui.

În “Epistemologia genetică” a lui Jean Piaget, specificitatea şi ascensiunea cunoaşterii este dată de procesul de interiorizare treptată a acţiunilor exterioare cu obiectele, evenimentele realităţii, care devin treptat operaţii mentale. Astfel, pe măsură ce se dezvoltă planul simbolic al gândirii pe scara vârstelor, devine tot mai posibil fenomenul de reconstituire şi de reconstrucţie a obiectelor, fenomenelor exterioare, cărora li se atribuie funcţii şi înţelesuri aflate pe niveluri mai înalte de abstractizare. Recent, teoria cognitivistă pune accent pe structuri şi operaţii intelective prin intermediul cărora se realizează procesul de achiziţie şi de prelucrare. Aceste structuri şi operaţii sunt descrise în termeni de algoritmi, unităţi de calcul, unităţi de control şi memorie care facilitează procesul de explicaţie a fenomenelor şi obiectelor exterioare sau interne psihice.