Fundamentele psihologiei

1. Devenirea psihologiei ca știință.

2. Obiectul de studiu al Psihologiei

1. DEVENIREA PSIHOLOGIEI CA ȘTIINȚĂ

Ca preocupare a omului pentru înțelegerea și explicarea fenomenelor vieții sale sufletești, psihologia este foarte veche.

De-a lungul existenței sale psihologia a trecut prin mai multe etape:

- Etapa preștiințifică

- Etapa filosofică

- Etapa cunoașterii științifice analitice și intern-contradictorii

- Etapa cunoașterii științifice integrativ-sistemice

-

a) Etapa cunoașterii preștiințifice datează încă din cele mai vechi timpuri, când omul, devenind conștient de sine a început să-și pună o serie de întrebări cu privire la originea și esența fenomenelor din univers și mai cu seamă la fenomenele sufletești. Cunoașterea fenomenelor psihologice era încadrată în cunoașterea comună, realizată cotidian și situațional, pe baza experienței imediate a omului într-o comunitate, în contextul comunicării dintre indivizii acelei comunități. Răspunsurile date la întrebările privind natura și fenomenele psihice erau naive, mistice, animiste. Informațiile și explicațiile cu privire la anumite fenomene psihice se transmiteau de la o generație la alta sub formă de mituri, legende, ritualuri și învățături practice. Interpretările preștiințifice continuă să dăinuie constituindu-se sub forma psihologiei populară naivă.

b) Etapa psihologiei filosofică - începe cu elaborarea și afirmarea primelor sisteme filosofice. Încă din antichitate Aristotel, Democrit, Epicur, Platon vorbeau despre suflet care era nemuritor, despre natura divină a acestuia opusă și separabilă de trup. Prezentările și interpretările filosofice ale vieții psihice aveau un caracter speculativ, abstract. In interpretarea și explicarea naturii psihicului s-au conturat trei modele care s-au confruntat de-a lungul secolelor.

- Modelul materialist , îi are ca reprezentanți în antichitate pe Democrit

- Modelul idealist

- Modelul dualist

c) Etapa cunoașterii științifice analitice și intern-contradictorii - începe odată cu desprinderea psihologiei din filozofie și constituirea ei ca știință în anul 1879 prin înființarea primului laborator de psihologie experimentală, la Leipzig (Germania), de către W. Wundt, care introduce metoda experimentului de laborator în studiul fenomenelor psihice (initial a celor simple, senzatiilor, perceptiile, iar ulterior si a celor complexe - memoria, atentia, gandirea, afectivitatea). Spre deosebire de etapele anterioare studiul proceselor psihice se realizează prin cercetări experimentale sistematice, bazate pe criteriul obiectivității și pe operațiuni de măsurare-cuantificre. Concomitent cu acumularea de date concrete, experimentale, încep să apară divergențe privind obiectului specific de studiu al psihologiei și asupra modului de desfășurare a cercetării științifice și modul de explicare a organizării și funcționării interne a psihicului.

Lipsa unei unități conceptuale a pus de multe ori psihologia, ca știință, sub semnul întrebării considerându-se că obiectul de studiu al acesteia „ar fi nebulos, fapt pentru care „i s-au pus la îndoială legile, i-au fost contestate metodele, considerate nesigure” (Golu ). Pe bună dreptate Pavelcu afirmă : ”Drama psihologiei nu începe cu faza ei metafizică, când n-avea nici loc, nici nume; această fază nu este decât prologul dramei, care începe din momentul despărțirii ei de metafizică, când, folosind carta sa de independentă, încearcă să se orânduiască delimitându-și domeniul” (Pavelcu , V, 1972, p. 52).

d) Etapa cunoașterii științifice integrativ-sistemice - începe în cea de-a doua jumătatea a secolului XX și este în plină desfășurare. Studiul vieții psihice este așezat pe temelia metodologică elaborată în cadrul ciberneticii și a teoriei generale a sistemelor. Astfel, s-a înlăturat opoziția tranșantă dintre orientările și școlile clasice, fiecare model fiind acceptat ca relativ-parțial, fiecare dintre ele oferind elemente pentru realizarea unei integrări subordonate. Deși tabloul contemporan al orientărilor în psihologie cuprinde elemente și forme diversificate (psihologia cognitivă, integrativă, umanistă, funcționalistă etc.) s-a renunțat la lupta internă, actualmente existând transferuri reciproce ale achizițiilor proprii, tinzându-se spre o unificare conceptuală, teoretico- metodologică.

2. OBIECTUL DE STUDIU AL PSIHOLOGIEI

Etimologic, termenul de psihologie provine din limba greacă „psyhe” = suflet și „logos” = știință, știința despre suflet.

La prima vedere putem spune că obiectul de studiu al psihologiei este foarte clar : știința despre suflet. Numai că, așa cum am arătat, datorită complexității fenomenelor psihice, încă de la apariția psihologiei ca știință au existat probleme cu privire la delimitarea și descoperirea obiectului de studiu al acesteia. Au fost luate în considerare o multitudine de aspecte: viața psihică interioară (introspectionismul, psihanaliza), comportamentul (behaviorismul), conduita umană, omul concret, unitar (psihologia umanistă), aspecte concretizate în cel puțin patru obiecte de studiu ale psihologiei în funcție de orientările care le-au elaborat.

Astfel,

Introspecționismul situează în centrul psihologiei viața psihică interioară a omului, punând accentul pe studierea fenomenelor conștiente. Avându-și origine în Germania, în laboratorul lui W. Wundt (1832- 1920) , adepții școlii structuraliste și-au focalizat interesul pe structura componentelor psihicului, utilizând metoda introspecției (intros-interior, spectros-privire), adica, privirea cu "ochiul interior" de catre subiectul insuși a ceea ce se petrece in mintea și simtirea sa, de unde și denumirea de introspecționism sau Psihologia conștiinței. Potrivit acestei concepții „obiectul de studiu al psihologiei îl constituie viața conștientă, oriunde s-ar manifesta ea. William James (1842- 1910) consideră psihologia „ descrierea și explicarea stărilor de conștiință în calitate de stări de conștiință”. Structura conștiinței include senzațiile și sentimentele. Cu toate limitele sale ( reducerea vieții psihice doar la o parte, celelalte niveluri ale psihicului fiind omise ) introspecția ca metodă de cercetare a devenit metoda regală de studiu a psihologiei.

Behaviorismul sau comportamentalismul a apărut ca reacție împotriva introspecționosmului, constituindu-se ca metodă empirică de evaluare a comportamentului. John B. Watson, părintele behaviorismului, respinge teza potrivit căreia conștiința este singura realitate psihologică, ba mai mult o declară „ o simplă ficțiune”, comportamentul fiind singura realitate psihologică autentică deoarece poate fi studiat în mod obiectiv.

În concepția lui Watson, comportamentul reprezintă un ansamblu de răspunsuri ajustate stimulilor care îl declanșează. Analiza comportamentului manifest e raportată la o situație determinată, schema stimul - răspuns (S-R).

Behaviorismul se focalizează pe construirea unei psihologii a faptelor observabile din care este exclusă experiența subiectivă. Metodele folosite sunt observația sistemică și experimentul. Calea de formare a comportamentului o reprezintă obișnuința, învățarea, procese ce încep încă din uter. Ca și introspecționismul, behaviorismul suferea de aceeași meteahnă a ruperii și izolării celor două planuri ale existenței umane: planul subiectiv interior (ansamblul trăirilor, reprezentărilor, ideilor, atitudinilor, trăsăturilor de personalitate) și planul obiectiv, exterior, reprezentat de răspunsurile și acțiunile comportamentale orientate spre situațiile din afară. Astfel, dacă introspecționismul absolutiza planul subiectiv, intern, behaviorismul îl absolutiza pe cel obiectiv, extern, influența stimulatoare a mediului, negând rolul eredității, abordând comportamentul în sine, fără semnificația pe care o are în realitate, fără rolul de expresie a unor structuri mentale subiacente (psihologie fără suflet). O altă limită a acestei teorii a constat în relația univocă de tip cauzal-efect, lucru care nu era confirmat de întreaga realitate complexă a comportamentelor umane.