Fundamentele psihologiei

- Etimologic termenul de psihologie provine de la grecescul „psyche” care semnifică suflet, spirit, duh și „logos” care semnifică cuvânt, cunoaștere, știință; îmbinând cele două semnificații putem spune că psihologia este știința despre psihic, suflet; știința care studiază viața interioară a omului și manifestările sale comportamentale

I. Principalele momente în constituirea psihologiei ca știință

- Psihologia are „un trecut lung, dar o istorie scurtă” (Ebbinghaus)

- Orice știință are un domeniu al cunoașterii pe care îl investighează, îl delimitează și îl sistematizează, îi descoperă legile proprii pentru a formula explicații și pentru a realiza aplicații sau intervenții practice;

1. etapa preștiințifică

- de când omul devine conștient de sine, se delimitează de lumea animală, își pune întrebări despre propria existență și despre tot ceea ce-l înconjoară;

- un prim răspuns la aceste întrebări - animismul - sufletul = viață(se transferă, părăsește corpul fizic etc.); sufletul =umbră (însoțește corpul înstare de veghe); sufletul =reflex (realitatea se reflectă ca într-o suprafață lucioasă, ca în apă etc); suflet = nucleu (destin);

2. etapa filosofică

- începe în Antichitatea târzie (sec VI - V î.e.n.), fiind integrată Filosofiei antice grecești și durează până în sec al XIX-lea;

- modelul materialist (Democit, Epicur etc) - consideră materia ca unicul început al existenței, factorul primordial, determinant; conștiința, gândirea sunt factori secundari; psihicul este materie identică cu creierul sau o secreție „rarefiată” a acestuia; Democrit consideră că tot ceea ce există în realitate, deci și psihicul este constituit din atomi de natură materială; atomii psihicului se deosebeau de atomii tuturor celorlalte obiecte prin forma lor, ei fiind sferici ( sfera întruchipa perfecțiunea);

- modelul idealist (Platon, Hegel etc.)- spiritul, conștiința este factorul prim și determinant, iar materia, lucrurile materiale sunt factori secundari; Platon consideră sufletul o proiecție a spiritului divin, iar Hegel îl consideră ca fiind expresia ideii universale absolute);

3. etapa științifică

- începe în 1879 (anul de naștere al psihologiei ca știință) prin constituirea primului laborator de psihofiziologie - W. Wundt - Leipzig;

- încă din sec al XIX-lea s-a demonstrat (cu toată opoziția majorității filosofilor vremii și a reprezentaților unor științe pozitive) că există un domeniu al cunoașterii pe care îl poate cerceta, s-au formulat primele legi care guvernează viața psihică, s-au efectuat primele experimente în domeniul vieții psihice;

- se înfințează laboratoare și centre de cercetare psihologică în SUA, Franța, Rusia etc. în România primul laborator de psihologie experimentală se înfințează la Universitatea din Iași (1893) de către E. Gruber, în 1906 C. Rădulescu-Motru, elev al lui Wundt înfințează laboratorul de psihologie experimentală la Universitatea din București, iar în 1921 Florian Ștefănescu - Goagă a organizat laboratorul de psihologie experimentală la Universitatea din Cluj;

- un pas important în constituirea psihologiei ca știință îl reprezintă construirea și utilizarea pe scară largă a primului test psihologic veritabil de către A. Binet și Th. H. Simon (1905), o „scară metrică de inteligență” prin intermediul căreia se diferențiau copiii normali de cei cu dificultăți de învățare;

- în definirea obiectului de studiu al psihologiei s-au conturat două etape: psihologia clasică și psihologia contemporană

Psihologia clasică - 1879 - până în prima jumătate a sec. al XX-lea

- asociaționismul - Al. Bain, H. Taine, H. Ebbinghaus, Ed. Techner, W. Wundt; se consideră că viața psihică este o simplă sumă (conglomerat) a unor elemente indivizibile - senzațiile; pe baza lor, prin asociații prin contrast și prin contiguitate spațio-temporală se formează percepții, reprezentările, gândirea, între ele existând doar deosebiri de ordin cantitativ și nu calitativ;

- gestaltismul - W. Kohler, K. Koffka, M. Wertheimer, O. Dunker; gestalt = configurație, structură; psihicul este un ansamblu organizat la niveluri diferite de complexitate; caracterul organizat al psihicului este înnăscut, prederminat; primul nivel este cel al percepției, ca o structură care apare prin interacțiunea omului cu obiectele din mediu; gândirea, caracterizată prin existența unui mare număr de relații și intercondiționări între situațiile externe și stările funcționale interne ale creierului este un nivel superior;

- introspecționismul - Th. Lipps, W. James, N. Ach, O. Kulpe; obiectul de studiu al psihologiei este conțiința ( o lume subiectivă internă închisă, fără nici o legătură cu stimulii externi, cu reacțiile comportamentale); ea se manifestă sub forma unor trăiri, reprezentări, idei ale subiectului, inaccesibile observației și măsurării obiective; singurra modalitate de a cunoaște conținutul conștiinței este introspecția (analiza propriilor acte de conștiință);

- behaviorismul - J. Watson, Ed. Thorndike, B. F. Skinner, Ed. Tolman, S. Stevens; behavior = comportament; J. Watson neagă existența conștiinței, afirmând că este o ficțiune, o invenție a filosofilor; singura realitate psihologică autentică este comportamentul - o mulțime de reații de răspuns la acțiunea stimulilor externi (între stimul și răspuns se stabilește o relație cauzală directă); comportamentul devine obiectul de studiu al psihologiei; se consideră că astfel psihologia este obiectivă și științifică pentru că atât stimulul cât și răspunsul sunt nemijlocit observabile și măsurabile;

- neobehaviorismul - consideră că memoria, gândirea și motivația pot să modifice comportametele;

- psihanaliza - S. Freud, A. Adler, G. Jung, Karen Horney, E. Fromm, J. Lacan etc. pe baza studiului nevrozelor Freud introduce conceptul de „aparat psihic” și formulează ideea caracterului dual antagonic al structurii vieții psihice a omului; pe lângă conștient „aparatul psihic” dispune și de un alt nivel - inconștientul, care constitue principala cauză a tuturor manifestărilor comportamentale, , precum și de un preconștient sau subconștient care se interpune între cele două nivele fundamentale; inconștientul se ghidează după principiul plăcerii despre care se afirmă că oferă energia nobilă, creatoare, iar conștientul după principiul realității care presupune gândire, rezolvarea unor situații problematice;