Instrumentele Psihodramei

Imagine preview
(9/10 din 1 vot)

Acest curs prezinta Instrumentele Psihodramei.
Mai jos poate fi vizualizat un extras din document (aprox. 2 pagini).

Arhiva contine 1 fisier doc de 43 de pagini .

Profesor: Monica Maria Pecican

Iti recomandam sa te uiti bine pe extras si pe imaginile oferite iar daca este ceea ce-ti trebuie pentru documentarea ta, il poti descarca.

Fratele cel mare te iubeste, acest download este gratuit. Yupyy!

Domeniu: Psihologie

Extras din document

Capitolul I. Elementele setting-ului psihodramatic

Moreno, când ilustra psihodrama, îi plăcea să pornească de la descrierea instrumentelor prezente în metodologia sa: el identifică cinci entităţi pe care le descrie în “Who Shall Survive?” (Moreno, 1953:81-84 ) şi în introducerea celei de a patra ediţii din Psychodrama Volume First (1977); o foaie cu această descriere era distribuită chiar şi persoanelor care vizitau Moreno Institute din Beacon (New York). În ordinea prezentată de Moreno, aceste instrumente sunt: “scena, subiectul sau pacientul, directorul, staff-ul terapeutic sau eurile auxiliare şi auditoriul”. În continuare vor fi descrise fiecare urmărind această ordine care nu intenţionează să atribuie uneia dintre ele o importanţă majoră sau minoră, pentru că toate contribuie în mod egal la realizarea psihodramei.

1.1. Scena

Scena este locul în care persoanele îşi exprimă – concretizându-le - propriile conţinuturi mentale. Ea constituie centrul teatrului de psihodramă, care este acel spaţiu terapeutic format din diverse părţi pentru a ajuta indivizii în exprimarea spontană a rolurilor lor, mai ales a celor psihodramatice. Moreno scria:

“Primul element este scena. Aceasta sugerează subiectului un spaţiu de viaţă multidimensional şi extrem de flexibil. Spaţiul de viaţă oferit de realitate este adesea restrâns şi limitat, în el individul poate să-şi piardă echilibrul uşor. Pe scenă, el îl poate regăsi datorită unei metodologii a libertăţii: libertatea faţă de stres şi libertatea de a experimenta şi de a se exprima. Spaţiul oferit de scenă constituie o amplă oportunitate de autorealizare depăşind testul realităţii prezentat de viaţa cotidiană. În fapt, realitatea şi fantezia nu sunt în conflict, amândouă concurând la funcţionarea unei realităţi mult mai ample (este vorba de semirealitate): lumea psihodramatică a persoanelor, a obiectelor, a evenimentelor. În logica aceasta, spiritul tatălui lui Hamlet este la fel de real ca însuşi Hamlet. Pe scenă, fantasmele minţii prind corp, asumându-şi o concreteţe egală cu cea a percepţiilor senzoriale normale…Design-ul architectonic al scenei este conceput în acord cu exigenţele terapeutice. … Natural, o psihodramă se desfăşoară - dacă este necesar - în orice loc, oriunde se află un pacient: strada din cartier, o clasă dintr-o şcoală sau locuinţa privată. Dar, soluţia optimală pentru conflictele mentale profunde presupune un loc special, teatrul terapeutic.” (Moreno, 1953:82)

În terapiile verbale, locul desfăşurării terapiei este cel mai adesea neutru şi ascetic astfel încât să nu interfereze cu procesul terapeutic care, este în întregime focalizat pe relaţia pacient – terapeut; în psihodramă, unde elementul central este acţiunea tuturor persoanelor care experimentează în mod unitar diversele dimensiuni ale existenţei (care comportă intrarea în raport cu o varietate de obiecte sau de persoane, în cadrul unui context specific), este necesar un spaţiu special în care persoanele să poată să pună în acţiune atât aspectele lor psihice cât şi cele corporale. Se poate spune că, un teatru de psihodramă este cu atât mai funcţional cu cât este mai apt să ajute pe orice persoană să se simtă protagonist sau parte importantă a vieţii grupului, prin perceperea unui ambient conţinător şi securizant în elementele sale spaţiale şi perceptive. O caracteristică a teatrului de psihodramă este aceea că se prezintă ca un ambient “diferenţiat”, este un loc particular capabil să creeze o desprindere netă de ambientul obişnuit al vieţii şi să predispună individul să se implice în situaţia psihodramatică. Această “desprindere” este spaţial determinată de o trecere bine definită care distinge faptul de a fi “înăuntrul” sau cel de a fi “înafara” spaţiului terapeutic. Acest aspect cvasiritualic al intrării într-un loc special cu scopul de a facilita asumarea unui rol, nu este exclusiv al psihodramei; dacă ne gândim la o biserică sau la un teatru ele au fiecare, într-un mod cât mai funcţional rolului cerut, o netă delimitare şi o caracteristică evidentă de separare de lumea externă.

Interiorul teatrului de psihodramă este divizat în două părţi:

- una conţine auditoriul, unde se retrag membrii grupului în timp ce protagonistul îşi desfăşoară psihodrama;

- cealaltă conţine scena şi balconul, unde acţionează protagonistul condus de director şi ajutat de eurile auxiliare.

Aceste două părţi sunt structurate astfel încât trecerea de la una la alta să se facă imediat, orice membru al auditoriului să poată, într-un anumit moment, să se insereze în scenă ca eu auxiliar, ca alter ego sau ca dublu, fără să creeze dezordine. În acelaşi timp cele două părţi sunt net diferenţiate într-un mod care să facă clar perceptibilă trecerea de la rolul de spectator la cel de actor şi invers.

Spaţiul pentru acţiune(scena) este astfel organizat încât permite mişcarea, cu ritmuri şi amploare diferită, a unui anumit număr de indivizi (numărul mediu al persoanelor implicate în acelaşi timp într-o scenă psihodramatică este de aproximativ cinci), care pot să stea comod poziţionate, fără riscul unor daune fizice; corpul are nevoie să-şi poată asuma poziţii diverse: în picioare, ghemuit, întins, etc., aşa cum o cer situaţiile de viaţă reprezentate, motiv pentru care există puncte de susţinere moi şi sigure. Mochetele constituie un material foarte adaptat acestui scop, putând acoperi atât podeaua, cât şi alte suprafeţe de sprijin (pereţii, balconul, treptele, etc.). Igiena este respectată prin intrarea în spaţiul de psihodramă fără pantofi.

Forma ideală pentru scenă este cercul: acesta nu are o faţă sau un spate, nu are unghiuri, nu prezintă zone care pot avea semnificaţii favorizante sau defavorizante, cum ar fi unghiul. Pe de altă parte, circumferinţa nu are punct de plecare sau de sfârşit şi se pretează astfel la utilizarea ca parcurs nelimitat în cazul în care protagonistul are nevoie. În sfârşit, cercul se pretează în mod optimal pentru reprezentările sociometrice.

În crearea spaţiului terapeutic se ţine seama de semnificaţia psihologică pe care şi-o asumă individul simţindu-se pus în situaţii spaţiale diferite: în faţă sau în spate, afară sau înăuntru, sus sau jos, deasupra sau dedesubt. Percepându-te în faţa cuiva, sau a ceva, are o semnificaţie diferită faţă de cea în care te simţi aflându-te în spate; a fi pe scenă are altă semnificaţie decât a fi în afara ei; a fi sus în balcon, are o semnificaţie diferită decât de a fi jos, pe scenă. Pentru aceasta spaţiul psihodramatic nu este dispus pe un singur plan orizontal, el are diferite “nivele” la care persoana se poate situa. Mutându-se de la un nivel la altul, persoana schimbă punctul de vedere, având ca şi consecinţă percepţia realităţii circumstante. Din balcon persoana vede mai global şi detaşat decât atunci când se află pe scenă, ceea ce îi poate fi foarte util.

Fisiere in arhiva (1):

  • Instrumentele Psihodramei.doc