Inteligența emoțională

Capitolul I Evoluția concepțiilor în domeniul

inteligenței

- Dintre definițiile reputate ale inteligenței considerăm două ca fiind de largă circulație în

domeniul psihologiei:

- Marele dicționar Larousse pentru psihologie din 1992 dă următoarea definiție a inteligenței

: ”Aptitudine a unei ființe umane de a se adapta la o situație, de a alege mijloace de acțiune

în funcție de circumstanțe.”

- În 1939 David Wechsler dă una dintre cele mai cunoscute definiții ale inteligenței:

”Inteligența este capacitatea agregată sau globlă a unui individ de a acționa intenționat, de

a gândi rațional și de a se ocupa eficient cu ambianța sa”.

- „A defini inteligența prin reversibilitatea progresivă a structurilor mobile pe caree a le

construiește înseamnă a spune sub o nouă formă, că inteligența constitue starea de

echilibru spre care tind toate adaptările succesive de ordin senzorio-motor și cognitiv

precum și toate schimburile asimilatoare și acomodatoare între organism și mediu”(Piaget ,

1967, p.17).

- În literatura de specialitate există un mare număr de lucrări care fac legătura între

inteligență și succesul social și profesional. Dacă ne referim la punctele de convergență ale

definițiilor existente în psihologie, menționăm că există un puternic consens în legătură cu

noțiunea de aptitudine cognitivă generală ; ca atare inteligența poate fi concepută ca o

capacitate de a analiza probleme și de a găsi soluții și va avea drept consecință o facilitate

de învățare de noi concepte. Noțiunile de comprehensiune și adaptare sunt centrale pentru

înțelegerea inteligenței

-

Gruparea teoriilor despre inteligență

- Cele mai relevante contribuții aduse în acest sens au fost grupate în patru mari teorii, în

funcție de structura inteligenței:

- Teoriile monolitice ( în conceperea teoretică a inteligența există o singură variabilă luată în

considerație, care nu mai este descompusă în părți componente). Francis Galton și James

McKeen Cattell, Alfred Binet, Théodore Simon, Henry Herbert Goddard

- Teoriile factoriale. Optica factorială de studiu a inteligenței o introduce Charles Spearman.

Care consideră că sub o serie de variabile manifestă stau doi factori(variabile subiacente,

indirect observabile, esențiale): factor general, notal cu g, și factor specific, notat cu s). Alți

reprezentanți de seamă sunt Louis Leon Thustone(creatorul noțiunii de factor de grup),

Raymond B. Cattell,

- Teoriile structurii ierarhice. Consideră că factorii pot fi organizați în mod ierarhic și au

permis o oarecare ordonare a intervențiilor psihologice. Reprezentanți de seamă Philip Ewart

Vernon, Joy Paul Guilford și John L. Horn

- Teoriile evolutive și calitative Conform teoriei lor comportamentul inteligent solicită din

partea creierului să fie bine organizat și să se realizeze o bună sincronizare a activității electrice

între celulele cerebrale. Neuronii trebuie să transmită impulsuri electrochimice calibrate precis,

specifice senzațiilor, percepțiilor, proceselor superioare de gândire care au loc etc.

Reprezentanți de marcă: Jean Piaget, Lev S Vîgotski, Jerome Bruner, J.P. Ertl și E.W.P. Schafe

(1969Dezvoltarea proceselor psihice superioare este rezultatul unui proces de construcție, însă,

evolutiv, aceste procese apar întotdeauna pe primul loc în planul relației inter personale și, în

consecință, sunt mediatizate de către modelele culturale ce domină grupul social în care se

dezvoltă individul.