Introducere în Psihanaliza

I. DEFINIŢIE SI DOMENIU

Psihanaliza este legată încă de la începuturile ei de numele fondatorului său Sigmund Freud. Începuturile ei nu pot fi datate cu exactitate, ele cuprinzând o perioadă de mai mulţi ani în care au loc mai multe momente importante ale conceperii psihanalizei. Totuşi, psihanaliştii consideră că în anul 1895, anul apariţiei lucrării „Studii asupra isteriei”, lucrare semnată împreună cu Josef Breuer, evoluţia psihanalizei se afla în plină desfăşurare.

Creaţia lui Freud s-a dorit la originea ei o nouă metodă de investigare a vieţii psihice şi o nouă metodă de tratament a bolilor mintale. Ulterior, prin dezvoltarea cercetărilor şi antrenarea unui număr mare de colaboratori valoroşi, Freud extinde rezultatele psihanalizei dincolo de simpla şi exclusiva investigare a bolilor psihice.

Iniţial psihanaliza se dorea un nou mod de a „vedea” şi de a „înţelege” viaţa sufletească. Treptat, ea îşi extinde sfera de interese asupra omului cuprinzând toate domeniile umanului care sfârşesc prin a transforma psihanaliza într-o veritabilă psiho-antropologie, integrată ştiinţelor umane.

Din acest moment se vor diferenţia două mari direcţii în interiorul psihanalizei:

- direcţie doctrinară, pur teoretică, de interpretare şi explicare a omului ca „fenomen uman” complex sub multiplele sale aspecte: psihologic, social, moral, cultural, religios, familial, istoric, etc.

- direcţie medico-terapeutică, pur practică de formare a personalităţii umane, restaurare şi psihoterapie specifică a bolilor psihice sub numeroase aspecte: medical, terapeutic, pedagogic, psihopedagogic, etc.

În primele două decenii ale secolului XX, psihanaliza era deja un domeniu ştiinţific constituit în ceea ce priveşte fundamentele sale. Din acest moment, prin pătrunderea sa în toate domeniile ştiinţelor umane, psihanaliza începe să se impună ca un model de gândire nou, original în ce priveşte modul de a înţelege omul, faptele umane, lumea şi societatea sub multiplele lor aspecte (morală, religie, cultură, arte, relaţii umane, familie, etc). Se poate afirma, fără a exagera că psihanaliza se transformă în raport cu obiectivele sale iniţiale într-o veritabilă doctrină umanistă. Ea invită la reflexie dar şi la restructurare, la o nouă evaluare a obiectului ştiinţelor umane, înfăţişându-se ca o formă de gândire cu virtuţi metodologice noi şi originale.

Dincolo de aspectele doctrinare şi metodologice speculative din sfera ştiinţelor umane, psihanaliza continuă să-şi consolideze poziţia de metodă specifică de tratament în cazul bolilor psihice. Psihoterapia psihanalitică se impune ca o formă originală şi complexă de terapie, cu largă aplicabilitate în bolile psihice şi psihosomatice, în psihologia medicală dar şi în toate celelalte domenii umane.

Această evoluţie a psihanalizei a favorizat nu numai impunerea ei ca un tip de mentalitate şi ca metodă de investigare în sfera ştiinţelor umane dar şi declanşarea unor confruntări de opinii dintre cele mai variate care au avut ca urmare desprinderea din trunchiul psihanalizei freudiene a unor curente disidente reprezentând noile psihanalize neofreudiene, diferenţiate atât din punct de vedere doctrinar dar ca şi orientare practică. Psihanaliza a influenţat şi evoluţia psihoterapie psihanalitice atât în planul teoretic, al atitudinii terapeutice, al modului de a conceptualiza conflictul, echilibrul sau dezechilibrul psihic, cât şi în planul practicii, al tehnicilor de tratament.

Ca şi psihiatria, psihologia si psihoterapia, psihanaliza are ca obiect de studiu psihicul uman. Din punct de vedre istoric şi teoretic, psihologia este indisolubil legată de istoria psihanalizei.

In încercarea noastră de a defini psihanaliza vom porni chiar de la accepţiunile date de Freud în 1922:

- „proces de investigare a proceselor psihice care altminteri sunt greu accesibile”;

- „metodă de tratament al tulburărilor nevrotice care se bazează pe această investigare”;

- „serii de concepţii psihologice dobândite prin acest mijloc si care se contopesc progresiv într-o disciplină ştiinţifică nouă”.

În continuare vom încerca să precizăm fiecare din termenii utilizaţi de Freud în definirea psihanalizei din perspectiva lui R. Perron (2000):

1. Prin proces psihic se înţelege aproape tot ce se poate petrece în interiorul psihismului. Dar ce este psihismul? Freud consideră că în fiecare fiinţa umană funcţionează un „aparat psihic” , adică un sistem organizat care se supune anumitor legi de funcţionare şi serveşte un anumit număr de scopuri considerate ca fiind „funcţiile” sale. Omul este un ansamblu complex de asemenea sisteme funcţionale sau aparate dispuse într-o structură de ansamblu ea însăşi ierarhizată (expl. sistemul biochimic celular, sistemul imunitar, sistemul circulator, sistemul psihic, etc.). Procesele psihice sunt tot ceea ce poate surveni în interiorul aparatului psihic: senzaţii, imagini, amintiri, reprezentări, emoţii, raţionamente, etc.

Freud precizează că demersul pe care îl desemnează ca fiind „psihanaliză” se referă la procese „altminteri sunt greu accesibile” pentru că (spre deosebire de alte abordări) el consideră că, în mare parte, aceste procese sunt inconştiente, adică ele rămân necunoscute subiectului însuşi. Ideea fundamentală pentru Freud si centrală în psihanaliză este aceea că există procese psihice inconştiente prin natura lor, întrucât mecanisme forte active se opun conştientizării lor. (expl. „doctorul a spus că soţul meu ar putea mânca tot ce vreau eu” in loc de cea vrea el, act ratat ce pune în evidenţa opoziţie ei în cuplu. Dacă i se atrage atenţia asupra acest act ratat este forte posibil ca să nege energic această interpretare: observăm prezenţa unor mecanisme care se opun in mod activ acceptării unui sens care trebuie să rămână ascuns). Freud consideră că metodele propuse de psihanaliză permit cunoaşterea acestor procese psihice „altminteri greu accesibile”.