Introducere în Psihologie

CAPITOLUL I

INTRODUCERE ÎN PROBLEMATICA

PSIHOLOGIEI CA ŞTIINŢĂ

1.1. Definirea psihologiei. Istoricul cunoaşterii psihologice

Etimologic, cuvântul psihologie provine din limba greacă de la psyché (suflet) şi logos

(cunoaştere, teorie, ştiinţă). Pornind de aici, definirea psihologiei pare a fi destul de simplă:

psihologia este ştiinţa care studiază fenomenele psihice. În realitate însă, răspunsul la întrebarea

„Ce este psihologia?” nu este uşor de dat, în literatura de specialitate existând extrem de multe

definiţii date psihologiei, fiecare din ele accentuând anumite aspecte caracteristice acestui domeniu

al cunoaşterii. Mai mult, este foarte dificil de explicat ce se înţelege prin noţiunile de psihic,

fenomen psihic, activitate psihică etc.

În evoluţia cunoaşterii psihologice distingem 3 etape/perioade: a) etapa preştiinţifică, b) etapa

filosofică, c) etapa ştiinţifică.

a) Etapa preştiinţifică: ca preocupare practică, cunoaşterea psihologică a apărut odată cu

apariţia omului, a conştiinţei umane raţionale, odată cu constituirea primelor colectivităţi umane şi

cu dezvoltarea primelor contacte interpersonale. O astfel de psihologie era însă neştiinţifică, fiind o

modalitate de cunoaştere empirică a celorlalţi şi a propriei persoane.

b) Etapa filosofică începe odată cu formarea marilor sisteme filosofice din antichitatea târzie

până în momentul desprinderii psihologiei de filosofie şi constituirii ei ca şiinţă de sine stătătoare

(1879). În această etapă diferiţi gânditori ai antichităţii au manifestat interes pentru explicarea

fenomenelor sufleteşti, cunoaşterea psihologică dobândind un caracter mai riguros sistematizat,

logic şi argumentat. Ea rămâne însă o cunoaştere speculativă, încă neştiinţifică, fiind lipsită de un

suport concret furnizat de metode obiective de cercetare. Prima lucrare filosofică cu caracter

psihologic este „De anima” („Despre suflet”) a lui Aristotel.

c) Etapa ştiinţifică începe odată cu constituirea psihologiei ştiinţifice (1879) până la momentul

actual. Ca ştiinţă de sine stătătoare, independentă de filozofie, psihologia se constituie în a doua

jumătate a secolului XIX, odată cu apariţia la Leipzig, în Germania, în 1879 a primului laborator de

psihologie experimentală întemeiat de W. Wundt. De atunci şi până la momentul actual psihologia a

devenit o ştiinţă experimentală şi obiectivă, înregistrând o dezvoltare rapidă de-a lungul a două mari

perioade: 1. perioada psihologiei ştiinţifice clasice şi 2. perioada psihologiei ştiinţifice

contemporane/ moderne (începând cu a II-a jumătate a sec. XX până la momentul actual).

Elementele definitorii ale psihologiei ştiinţifice sunt: obiectul de studiu, metodele de

cercetare şi legile (legităţi) specifice fenomenelor psihice. La fel ca orice ştiinţă, psihologia

studiază o categorie de fenomene ale realităţii cu ajutorul unui ansamblu de metode ştiinţifice de

investigare. Cunoaşterea psihologică ştiinţifică presupune clasificarea şi sistematizarea fenomenelor

psihice, elaborarea de modele descriptive şi conceptuale, de ipoteze explicative, identificarea unor

metode de investigaţie precise care să conducă la cunoaşterea cât mai exactă a faptelor studiate,

desprinderea unor legi sau regularităţi proprii fenomenelor psihice, pentru ca pe baza lor să poată fi

realizate ulterior aplicaţii sau intervenţii practice.

Putem defini psihologia ca fiind ştiinţa care studiază psihicul (procesele, însuşirile şi

mecanismele psihice) utilizând un ansamblu de metode obiective, în vederea desprinderii legităţilor

lui de funcţionare, cu scopul cunoaşterii, optimizării şi ameliorării existenţei umane. Indiferent de

definiţia dată se poate desprinde faptul că obiectul de studiu al psihologiei este psihicul.

1.2. Psihicul ca obiect de studiu al psihologiei

1.2.1. Definirea psihicului

Noţiunea de psihic este o noţiune de maximă generalitate (asemănătoare noţiunilor de „timp”,

„spaţiu”, „materie”, „număr” din fizică, chimie, matematică) care nu poate fi definită conform

cerinţelor logicii, prin gen proxim şi diferenţă specifică. Psihologul român M. Zlate (2000) propune

pentru conceptul de psihic o definiţie de tip caracterizare, care inventariază principalele trăsături

definitorii ale psihicului. Fiecare dintre aceste trăsături sunt obţinute prin raportarea psihicului la

câteva criterii exterioare lui însuşi pentru surprinderea propriei lui identităţi:

1. Dacă raportăm psihicul la interacţiunea universală a lucrurilor, acesta apare ca fiind un caz

particular al acestei interacţiuni, adică psihicul este o formă, o expresie, o modalitate superioară a

vieţii de relaţie.

2. Dacă raportăm psihicul la materie, la substratul lui material (creierul), atunci psihicul apare

ca fiind un produs, un rezultat al materiei nervoase superior organizate, adică psihicul este o

funcţie a creierului.

3. Dacă raportăm psihicul la realitatea înconjurătoare naturală, la lumea obiectelor şi

fenomenelor fizice din natură, rezultă că psihicul este o reflectare subiectivă a realităţii obiective.

4. Dacă raportăm psihicul la realitatea socială, la lumea oamenilor, atunci psihicul ne apare ca

fiind un fenomen condiţionat şi determinat social - istoric şi social – cultural.