Istoria Psihologiei

TEORIILE PSIHOLOGICE ALE EVULUI MEDIU

Teoriile psihologice ale Evului Mediu: 1. Pardigma sociala a evului mediu 2. Scolastica. 3. Sfântul Augustin: voluntarismul; conceptul de “experienta interioara”. 3. Th. Aquino: Convertirea psihologiei aristoteliene în teologie; senzatiile ca obiecte intentionale. 4. Ideologia scolastica si rangul manifestarilor sufletesti. 5. Nominalismul scolastic – dicutii privitoare la natura genrala a conceptelor; “briciul” lui Occan.

1. Pardigma sociala a evului mediu

Societatea feudala s-a cladit pe ruinele vechii socetati antice, în completarea careia s-a impus un nou mod de gândire, un nou cadru cultural. Este relevant în acest sens ca framântarile sociale nascute la sfârsitul epcii antice au facut ca vechile orase antice aproape sa dispara. Viata sociala proprie cetatile antice a fost preschimbata de o alta dominant rurala de la sate; veche ordine democratica a cetatii, dominata de stapânii de sclavi a fost preschimbata cu cea dintre feudali si masa de tarani analfabeti. Erau raporturi sociale noi, necesare a fi consfimtite printr-o corespunzatoare noua ordine statala necrutatoare. Au fost raporturi ce se doreau propovaduite si reprezentate constient la nivelul paturilor largi ale populatiei, un mesaj ce a fost însusit sa fie dus la îndeplinire de biserica, o institutie de stat anume creta pentru asta. Institutiei bisericii i-a fost investita sa asimileze în structurile ei întreaga mostenire culturala antica, pentru a o reformula în spiritul noilor interese sociale, cu care sa actioneze asupra convingerilor paturilor tot mai largi de oameni. În aceste conditii cunoasterea naturii si a omului a fost pur si simplu neglijata. Ceea ce a facut ca în locul preocuparilor de acest fel sa se institue un interes marcant pentru viziunile mistice speculative. Cu acestea se vroiau explicate atât organismul cât si sufletul.

Asa se face ca în noua epoca medievala interesul pentru cunoasterea naturii si a omului a slabeasca considerabil. Cautarea determinismul si cauzalitatii din natura si despre om a înaintasilor antici a fost de asta data preschimbata si coborâta la nivelul constiintei si a convingerilor evlaice, epuizata de explicatiile realizate în termenii textelor de credinta bisericesti. Respectivele fenomene erau de acum produse ale constiintei, unde omul era despartit de natura, sufletul lui era ridicat la înaltimea unei vieti de apoi, a unei supra pamântesti, care se va continua în imaginara lume a zeilor si sfintilor. Noua mentalitate se raporta ordine osciala care se vroia impusa, una care urmarea ruperea omului de natura si subordonarea acestuia feudalilor dominanti. În acelasi spirit au fost interpretate si integrate cunostintele pâna atunci dobândite despre viata psihica. Sufletul daca mai era acceptat ca un obiect de preocupare ideatica, el era considerat ca o realitate ambivalenta, adica: ca pe o esentialitate cu care se completeaza corpul, unde acesta salasuieste si înceteaza la a se mai manifesta liber (a); ca dumnezeire, în care ipostaza existentiala sufletului îi putea fi studiata înaltarea spre ceruri, asa cum aceasta rea reprezentat în termenii textelor bisericesti (b). În noul cadru social omul a încetat sa mai existe ca sclav, de a carui viata stapânul sau sa poata dispune dupa voie. Acum el a devenit iobag, o fiinta dumnezeiasca, de care feudalul dispunea prin intermediului bisericii.

2. Scolastica

Scolastica este expresia unei ordini ideologice, de interpretare si explicare a fenomenelor naturale si sociale din perspectiva teologica. S-a nascut si s-a consolidat în conditiile în care în secolul al VIII-lea existau deja fundamentele filozofice si psihologice proprii acestei teologii, o învatatura cu cea mai mare raspândire în întreg ev mediu..În acord cu ideologia scolastica orice discurs rational trebuia facut în spiritul si pus în slujba interpretarii Sfintei Scripturi. Prin aceasta se urmarea întarirea noilor raporturi sociale dintre oameni, consolidarea raporturilor materiale dintre ei. Este totodata interesant de relevant ca în cadrul acestei ideologii a interesul pentru abordarea problemelor proprii vietii sufletesti a renascut. Dar nu oricum, ci doar ca o nevoie de ameliorare a mijloacelor de actiune întru dumnezeire, ca un effort de depasire a simplei comentari ti interpretari a tectelor sfinte.

Asa se face ca si subordonat ideologiei scolastice unii reprezentanti sa reusesca sa abordeze obiecti problemele sufletesti si sa realizeze explicatii interesante pentru trecutul preocuparilor de acest fel. Lor li se datoresc o serie de încercari reusite de clasificare a tipologiilor spirituale: ca tipuri sensibile, volitive, neinduplecabile, etc. În fond cunoasterea propriu–zisa a sufletului s-a preschimbat într-un continuu demers contructiv-speculativ. Când în final se ajungea la cunoasterea fenomenelor sufletesti, la descrierea si explicarea lor ca fenomene naturale, se adopta solutia dupliicitara, de subordonare la ordinea ideologica scolastica. Aceasta însemna efectuarea unui apel la interventia unor forte divine supranaturale, la actiunea unor proprietati ascunse ale lucrurilor, la reprezentarea exisitentei unei alte “naturi” etc. Astfel, acea maniera antica de gândire în acord cu care partile diferite sau farâmitate ale corpului continua sa traiasca pe mai departe – cum spuneau vechii greci, scolastic era explicate prin puterea potentialului de multiplicare sufleteasca a trupului, care se actualizeaza într-un alt corp. Ori acest transfer subtil al fenomenului sufletesc psihic de pe tarâmul fiziologicului trupesc spre cel ideatic este de natura speculativa si contine în sine un fetis. Aceasta conteza pe interventia decisiva a imaginatiei naiv fanteziste a omului, a omului lipsit de cartee, în acord cu care se accepta ca faptelor sa li sa poata substitui cuvinte si unde din jonglarea cuvintelor sa se poata recladi cele necesare unei lumi suprapamântesti, ca loc de desavârsire si împlinre a nevoilor lumesti amântene. În acest sens metodologia de gândire proprie ordinii scolastice a fost o pilda de exceptie pentru modul în care pot fi preschimbate faptele în idei, cum slujindu-se de logica cunostintele stiintifice despre adevar se pot converti în realitati verbal-mitologice. Si totusi, de o asemenea ordine scolastica societatea avea nevoie, si multe secole de a rândul, de la nasterea si perioada sa înfloritoare acest mod de gândiresi interpretare a fenomenlor naturale si spirituale a dat roade, si-a exercitat din plin influenta asupra constiintei oamenilor, pâna în vremurile mult mai recenete.

În ceea ce priveste gândirea psihologica, cu mijloacele admisibile acelor vremi, aceasta a reusit evocarea unor legaturi dintre aptitudinile psihice si functiile acestora, a reusit alegerea unei noi terminologii necesare pentru descrierea unor secvente primare empirice ale acesteia. Fireste, la o analiza mai atenta ca reiese ca metodologia scolasticii este departe de a fi una orginala, ea fiind extrasa si ajunstata noilor vremuri de la neoplatonicieni. De asemenea, nu întâmplator, cel mai personificat autor din antichitate ajunge sa fie Aristotel. Învatatura sa a fost însa deformata: din gândirea aristotelica despre suflet a fost extirpat în mod trunchiat elementul vital, fara cel care putea asigura cauza cunoasterii empirice. Asa s-a facut ca scolastica sa lase la o parte interesul pentru cunoasterea fenomenelor sufletesti ca apartinând naturii, sa puna psuhologia alaturi de stiintele naturii.