Istoria Psihologiei

Psihologia pe „altarul cunoaşterii”:

1. Contextul social-istoric al apariţiei Psihologiei

2. Locul Psihologiei în sistemul ştiinţelor

3. Obiectivele Istoriei Psihologiei ; tendinţe şi controverse importante în universul de discurs psihologic

1. Contextul social-istoric al apariţiei Psihologiei

Traiectul istoric al apariţiei şi evoluţiei Psihologiei este unul extrem de sinuos şi cu multe aspecte contradictorii ; multitudinea lor l-a determinat pe Herman Ebbinghaus (Manual de psihologie, 1908 ) să afirme constatativ că această ştiinţă are „un trecut lung, dar o istorie scurtă”. Afirmaţia lui invită la a privi „caznele” prin care Psihologia a trecut până la a fi numită ştiinţă şi recunoscută ca atare iar argumentele sunt multe în acest sens :originea ei neprecizată, că obiectul ei este nedeterminat, contestarea metodelor ei ca fiind nesigure, punerea la îndoială a legilor ei specifice etc. Dacă cugetăm numai asupra elementelor enunţate anterior avem suficiente motive să înţelegem de ce unii autori au fost determinaţi să scrie lucrări care să îndepărteze sau să diminueze această nedreaptă atitudine , iar alţii să vorbească de „biografia” plină de dramatism a Psihologiei. În acest ultim sens, psihologul Vasile Pavelcu a scris o lucrare interesantă – Drama Psihologiei(1972).

Definirea Psihologiei ca ştiinţă pare, la prima vedere, o întreprindere teoretică destul de simplă : ştiinţa care se ocupă cu descrierea şi explicarea fenomenelor şi însuşirilor psihice verificabile. Dar toată această simplitate „moare” în momentul în care trebuie să precizăm ce este un fenomen psihic sau ce se înţelege prin acest concept. Este extrem de greu de precizat ceea ce compune viaţa sufletească ; mereu au existat diferenţe de opinii în ceea ce priveşte obiectul psihologiei , situaţie care a determinat pe mulţi psihologi ( Pierre Greco, de exemplu ) să declare existenţa mai multor psihologii şi deci, imposibilitatea stabilirii unui obiect unitar al acesteia.

Cert este că fenomenele sufleteşti au două posibile moduri de abordare :

- practic

- teoretic( ştiinţific)

În viaţa obişnuită este uşor de constatat că între indivizi există deosebiri, situaţie specifică de la epoca primitivă până în zilele noastre: unii sunt mai calmi şi tăcuţi, alţii mai vioi , vorbăreţi , unii curajoşi, alţii fricoşi etc, elemente particularizante care au avut importanţă în practică ( ex. –cazul unui trib : în timpul vânătorii erau puşi pe post de hăitaşi cei fricoşi; cei curajoşi şi abili erau aşezaţi în faţă pentru a ţinti vânatul ).

Evoluţia societăţii omeneşti a dovedit importanţa cunoaşterii particularităţilor psihice pentru succesul unor activităţi care presupuneau numeroase relaţii cu oamenii ( ex. activitatea judecătorească, cea a preoţilor etc). Acelaşi lucru susţine şi dezvoltarea literaturii şi a filosofiei ce conţinea cugetări cu privire la reacţii psihice, observaţii , vizibile de la antichitate ,până la marii romancieri din ultimele două secole. Un ex. relevant pentru antichitate îl reprezintă Teofrast şi lucrarea sa Caracterele. Cu toate acestea nu putem vorbi de cunoştinţe psihice precise, sistematizate , verificate în mod riguros, ci mai degrabă de o psihologie intuitivă, a „simţului comun”, mai mult o artă decât o ştiinţă.

Ca ştiinţă, Psihologia a evitat aprofundarea psihologiei naive, fără a renunţa definitiv la ea; din deceniul al VII-lea al sec nostru, s-au dezvoltat cercetări riguroase asupra psihologiei simţului comun şi a felului în care e utilizată zilnic, deschizându-se astfel un nou domeniu de cercetare pentru ştiinţă ( Traian Herseni ,A. Cosmovici).

Unele fenomene precum : moartea, visele din timpul somnului, bolile psihice, delirul, halucinaţiile etc au avut un efect deosebit asupra psihicului şi a naturii sale. Adevăratul progres al gândirii psihologice începe odată cu apariţia marilor gânditori ai Antichităţii.

Primul care a abordat fenomenele psihicului din poziţia unui observator este Aristotel ( 384-322 î. Cr.). Acesta , face în lucrările sale observaţii interesante, pertinente, cum este şi consemnarea asociaţiilor de idei ,dar nu numai ; ele au fost expuse în lucrări ca :Despre memorie şi reamintire, Despre simţire şi cele sensibile, Despre vise ş.a., reunite azi în lucrarea Parva naturalia. Au existat şi alţii interesaţi în epocă de fenomene psihice; Epicur (341-270 î. Cr.)era preocupat de explicarea senzaţiilor.