Istoria Psihologiei

I. DESPRE CONSTRUIREA OBIECTULUI SI CLARIFICAREA

ROLULUI ISTORIEI PSIHOLOGIEI CA DISCIPLINÃ

I. 1. “LA CE BUN ” UN CURS DE ISTORIE A PSIHOLOGIEI?

I.1.1. Cauze obiective si subiective ce pot explica interesul încã scãzut

pentru istoria psihologiei

a) ”Care istorie?”, ar putea exclama unii, deoarece este larg recunoscut faptul cã psihologia este

o stiintã tânãrã, având doar cu putin mai mult de o sutã de ani. ªtim cã în viata unui om, perioada

tineretii este asociatã cel mai adesea cu trãirea plenarã a prezentului si cu încercarea entuziastã de

prefigurare a viitorului, concomitent cu aproape totala lipsã de entuziasm pentru trecut. Lucrurile par a

sta la fel dacã privim psihologia ca pe o stiintã “tânãrã”.

Majoritatea psihologilor sunt complet “prinsi” în programe de cercetare si psihologie aplicatã, în

constructia si sustinerea empiricã a teoriilor. Pentru acesti psihologi prezentul este timpul actiunii, iar

dezinteresul pentru istoria psihologiei este explicat prin faptul cã domeniul cercetãrii si al psihologiei

aplicate este atât de vast si este atât de mult de lucru încât unora li se pare cã este pãcat sã irosesti

timp si energie pentru cercetarea unui trecut încã firav si inconsistent.

b) Tendinta de a neglija sau chiar de a respinge istoria unei stiinte este accentuatã si de

existenta unui “mit al progresului stiintific”. Conform acestui mit, procesul cunoasterii stiintifice are numai

un sens ascendent, vechiul fiind continuu depãsit de nou: Este în afarã de orice îndoialã cã paradigmele

stiintifice sunt într-o continuã reasezare si reconstructie si cã adevãrul stiintific este un adevãr relativ,

ce-si schimbã sau îmbogãteste continutul în urma dezbaterilor si controverselor din sânul colectivitãtii

stiintifice.

Cu alte cuvinte, nimeni nu poate nega faptul cã existã un progres al cunoasterii stiintifice, progres

mãrturisit cel mai pregnant de avansul tehnologic ce nu-si are precedent în secolele anterioare secolului

XX. Dar exagerarea continutã în “mitul progresului” poate conduce la concluzia gresitã cã tot ceea ce

nu apartine timpului nostru este vetust, neadevãrat în esentã, perimat, fãrã valoare, iar dacã trecutul

este declarat “mort” decurge de aici cã cercetarea lui este o pierdere inutilã de timp.

De aceea unii psihologi se multumesc cu cunoasterea unei istorii scurte, abreviate a psihologiei si

pun accentul mai degrabã pe cunoasterea trecutului recent. Bibliografiile de la sfârsitul studiilor sunt de

cele mai multe ori exemple de micro-istorii ale trecutului apropiat al unei probleme sau domeniu.

c) Dar cea mai importantã criticã este aceea cã a face istorie nu e un demers stiintific. Mai mult,

ar fi trãdate idealurile stiintei. Cum vom vedea mai pe larg, pe de o parte, a face psihologie în mod

stiintific înseamnã punerea în joc a unei ipoteze, control riguros al proceselor cercetate, verificare,

interpretare si, în cele din urmã, predictie.

CÃTÃLIN DÎRtU

Pe de altã parte, a face istorie a psihologiei înseamnã plasarea într-un spatiu pur teoretic, unde

domneste eruditia si unde este afirmatã optiunea nu atât pentru cercetare cât pentru interpretarea

sinteticã a rezultatelor cercetãrii, pentru o criticã si chiar o filosofie a stiintei. Pentru cã o astfel de

ambitie presupune posibilitãti de miscare pe spatii oarecum mai largi, interdisciplinare, în ochii unora

demersul istoric pare lipsit de profunzime, superficial, iar istoria psihologiei este perceputã deseori ca

fiind o simplã însiruire cronologicã a rezultatelor cercetãrii stiintifice si a teoriilor derivate din aceastã

cercetare.

d) Pânã la un punct, lipsa de interes pentru istoria psihologiei este explicatã si prin faptul cã

demersul stiintific necesitã o strictã specializare. Cursurile de introducere în psihologie si de istoria

psihologiei se fac în general în anul I, cu scopul mai mult sau mai putin mãrturisit de a-i ajuta pe

studenti sã-si contureze o idee generalã despre psihologie. În anii urmãtori însã, studentii sunt presati

spre o strictã specializare, ceea ce cu timpul îngusteazã cunostintele despre ansamblul dezvoltãrilor din

psihologie si diminueazã astfel si interesul pentru istoria psihologiei.

e) In sfârsit, o ultimã cauzã ce are ca efect un interes scãzut pentru istoria psihologiei derivã din

propriile limite ale domeniului între care putem enumera:

1. insuficienta maturizare a acestuia;

2. relativa sãrãcie a lucrãrilor de istorie a psihologiei;

3. controversele privind modul de tratare a ei si, nu în ultimul rând,