Laborator de Comunicare - Suport de Curs

CAPITOLUL 1

Conceptul de comunicare. Teorii şi funcţii ale comunicării.

Axiomele comunicării

Conceptul de comunicare

Comunicarea este o dimensiune centrală a vieţii noastre culturale; fără ea, orice tip de cultură moare. În consecinţă, studiul comunicării presupune studiul culturii în care este integrată (John Fiske, 1982, 2).

Termen căruia dicţionarul îi oferă acea formă de accepţie ce poate fi descrisă drept una „pe înţelesul tuturor”, termen la care apelăm zilnic, fiecare dintre noi, utilizându-l deopotrivă intra şi interpersonal, termen a cărui importanţă o conştientizăm mai mult sau puţin, comunicarea – cel puţin la o primă vedere – nu ridică probleme de definire din perspectiva semnificaţiei ştiinţifice. Cu toate acestea, nu au fost deloc puţine încercările de definire a termenului la care facem referire. Prezentăm câteva astfel de definiţii care sunt rezultatele evoluţiei istorice a cercetărilor în domeniul comunicării. Astfel, cercetătorii americani Frank E.X. Dance şi Carl E. Larson, în urmă cu aproape douăzeci de ani, au adunat într-o carte cele mai reprezentative definiţii ale comunicării, propuse de diferiţi autori: 126 de formulări. Trebuie menţionat însă că, în funcţie de domeniu, termenul este utilizat într-o accepţie particulară, specializată, deseori în divergenţă cu sensul încetăţenit în alte domenii.

Edward O. Wilson – biolog – „Comunicarea este o acţiune a unui organism sau unei celule care alterează modelele probabile de comportament ale altui organism sau altei celule, într-o manieră adaptativă pentru unul sau mai mulţi participanţi”.

Carl I. Hovland, Irving I. Janis si Harold H. Kelley: „Comunicarea este un proces prin care un individ (comunicatorul) transmite stimuli (de obicei, verbali) cu scopul de a schimba comportarea altor indivizi (auditoriul).”

Charles Morris: „punerea în comun, împărtăşirea, transmiterea unor proprietăţi unui număr de lucruri”; „orice mediu care serveşte acestui proces de punere în comun e un mijloc de comunicare: aerul, drumul, telefonul, limbajul.”

Collin Cherry: „Comunicarea este ceea ce leagă organismele între ele.”

Waren Weaver: comunicarea reprezintă „totalitatea proceselor prin care o minte poate să o afecteze pe alta.”

Louis Forsdale: „Comunicarea e procesul prin care un sistem este stabilit, menţinut si modificat prin intermediul unor semnale comune (împărtăşite) care acţionează potrivit unor reguli.”

Jose Aranguren: „Comunicarea este o transmitere de informaţie la care se aşteaptă răspuns.”

Dicţionarul explicativ al limbii române propune: „Comunicare, acţiunea de a comunica şi rezultatul ei. 1. Înştiinţare, ştire, veste, raport, relaţie, legătură. 2. Prezentare, într-un cerc de specialişti, a unei contribuţii personale într-o problemă ştiinţifică.” (DEX, 1996, 204). Într-o Enciclopedie de Filosofie şi Ştiinţe umane, termenului comunicare îi este atribuită accepţiunea: „transmitere de informaţii, prin intermediul instrumentelor verbale şi nonverbale (mimică etc)…” (Marco Drago, Andrea Boroli, ş.a., 2004,171). Etimologia latină: "a face comun, a pune împreună, a amesteca, a uni, a împărtăşi". Dacă a trăi înseamnă a interacţiona, atunci a trăi înseamnă a comunica. Comunicarea este esenţialmente legată de devenire, pentru că e proces, şi pluralitate, pentru că nu există decât începând cu doi (presupune cel puţin dedublarea interioară). Comunicarea umană presupune un eu care produce semne şi un tu care interpretează semne.

Dar comunicarea este şi o formă de schimb, care se transformă în comunicare odată cu prezenţa semnificaţiilor (simbolurilor, sensurilor), iar ele există oriunde există interpretare adică subiect conştient.

Orice comportament poate fi comunicare. Ca o consecinţă suplimentară, comunicarea are registre multiple: verbal, tonal (tonul face muzica !), postural (ordinul cu acelaşi mesaj şi intonaţie într-o postură severă sau în una zâmbitor relaxată), contextual (rochia tip cămaşă de noapte la petrecerea publică, sau în intimitate; costumul de baie sau lipsa lui pe plajă sau în cameră).