Leadership

Fenomenul de conducere a fost înca din cele mai vechi timpuri un punct important de cercetare al civilizatilor de pe glob. Prin eseuri, parabole si scrieri epice, autorii si poetii au sfatuit oamenii cum sa fie lideri eficienti. De exemplu, în Europa, Machiavelli (1977) a scris The Prince; în China, Cofucius a scris eseuri (The sayings of Confucius, 1955); si în Iran , Unsurul-Maali (1963) a scris Qabus-Nameh. Este bine cunoscuta importanta fenomenului de conducere în cladirea si mentinerea unei civilizatii. Totusi, de-a lungul secolelor si în diferite parti ale lumii, modul de întelegere al acestui fenomen a variat foarte mult. De exemplu, în a doua jumatate a secolului al-XIX-lea, în Germania, Karl Marx a explicat fenomenul de conducere subliniind faptul ca a fi lider necesita a fi în locul potrivit la timpul potrivit. Aproximativ în aceeasi perioada în Anglia, Thomas Carlyle aborda fenomenul de conducere din prisma teoriei persoanei exceptionale, subliniind faptul ca numai caracteristicile individuale pot face o persoana sa devina lider, adica împartasea ideea liderului nascut.

Fenomenul de conducere a suscitat un viu interes pentru cercetatorii din domeniul psihologiei mai ales dupa cele doua razboaie mondiale. Cercetatorii din acea perioada au fost interesati cu precadere de caracteristicile specifice liderilor. Aproape toate cercetarile de dupa primul razboi mondial si-au centrat atentia asupra factorilor care-i diferentiaza pe lideri de celelalte persoane. Odata cu sporirea interesului pentru psihologia organizatiilor si cu dezvoltarea cercetarilor în acest domeniu, fenomenul conducerii a capatat o si mai mare amploare. Desi utilizata frecvent în limbajul comun si definita în diferite forme de cercetatori, conducerea necesita o conturare conceptuala pentru a evita confuziile si pericolele decontextualizarii.

Nu exista un consens privind ce este exact fenomenul de conducere si cum ar trebui acest termen definit. Aceasta lipsa de consens totusi, nu este rezultatul lipsei de efort. Exista aproape tot atâtea definitii ale fenomenului de conducere câti cercetatori au studiat aceasta problema.

Sintetizând definitiile câtorva cercetatori de marca ai fenomenului de conducere (Hemphill & Coons, 1957; Janda, 1960; Tannenbaum & Weschler, 1961; Jacobs,1970; Stogdill, 1974; Schimidt & DeCotiis, 1975 si Katz & Kahn, 1978) putem afirma ca fenomenul de conducere reprezinta :

" un comportament de directionare a activitatii unui grup spre un tel comun împartasit;

" o influenta interpersonala manifestata prin procesul comunicarii;

" un proces de initiere si mentinere a structurii;

" o influenta mutuala;

" o relatie de putere;

Astfel, conducerea se refera la o serie de comportamente prin care o persoana pe care o vom numi lider, influentiaza un grup de persoane, fara a face apel la forta si îi determina pe membrii acestuia sa realizeze de buna voie comportamente pe care în absenta liderului acestia nu le-ar fi facut.

Desi dupa cum spuneam exista o mare varietate de abordari ale acestui concept, cele mai multe dintre studii cad de acord asupra faptului ca fenomenul conducerii se refera la un set de comportamente specifice, realizate de o persoana cu scopul de a-i influenta pe ceilalti membrii ai grupului si a-i determina sa actioneze voluntar în concordanta cu asteptarile liderului.

Disensiuni se regasesc în special în ceea ce priveste metodele prin care liderul îi determina pe ceilalti membrii ai grupului sa îl urmeze. În unele dintre studii se considera ca liderii nu se prevaleaza de autoritate, forta sau manipulare prin controlul recompenselor si pedepselor pentru ai influenta pe ceilalti, în timp ce în alte studii se considera ca liderii pot utiliza si aceste metode pentru a influenta, cu mentiunea ca în final sa obtina cooperarea liber consimtita a membrilor grupului.