Logopedie

I. OBIECTUL, SCOPUL ŞI SARCINILE LOGOPEDIEI

Logopedia, ştiinţă.relativ tânără în cadrul ştiinţelor psihopedagogice, se ocupă de problematica

limbajului în general şi tulburărilor de limbaj şi de corectarea acestora în special. Treptat, aria

preocupărilor logopediei s-a extins, fapt ce se poate vedea şi din definiţiile mai mult sau mai puţin

complexe date de diverşi autori, în decursul anilor. Astfel, Hvatţev defineşte logopedia ca „fiind o ştiinţă

pedagogică specială despre prevenirea şi corectarea tulburărilor de limbaj”. Sovak o defineşte ca fiind

„ştiinţa despre fiziologia şi patologia procesului de înţelegere, de comunicare, despre prevenirea şi

tratamentul pedagogico – corectiv a defectelor în domeniul înţelegerii comunicării”.

Mai recent, E. Verza precizează că logopedia se ocupă de „prevenirea, corectarea, studierea

tulburărilor de limbaj şi de realizarea procesului de înţelegere şi transmisie corectă a informaţiilor ” şi că

„logopedia contemporană îşi defineşte azi menirea fără a se limita la corectarea tulburărilor de limbaj,

prevenirea şi studierea lor; ea are în vedere educarea şi restabilirea echilibrului psiho – fizic şi a

dezvoltării unei integre personalităţi, studierea comportamentului verbal şi a relaţiei acestuia cu

personalitatea umană”.

Logopedia s-a constituit mai târziu ca alte ştiinţe, sprijinându-se pe o serie de informaţii, în

special din psihologia limbajului, surdopsihologiei, psihopatologiei, psihofiziologiei, tiflopsihologiei,

neuropsihiatriei, psiholingvisticii, lingvisticii, etc. La rândul ei, logopedia pune la dispoziţia acestor ştiinţe

o serie de informaţii. Şi în activitatea practică, dacă avem în vedere etiologia şi complexitatea anumitor

tulburări de limbaj, se impune colaborarea dintre specialiştii mai multor domenii (psihologi, logopezi,

medici).

Din lucrările contemporane şi din organizarea activităţii logopedice practice rezultă că domeniului

logopediei i se conferă fie un caracter psiho-pedagogic , fie unul medical. Astfel, în ţările răsăritene, în

special, practica logopedică se desfăşoară sub nemijlocita îndrumare a specialiştilor de formaţie

psihopedagogică, iar în unele ţări din occident, logopedia este practicată de specialişti cu formaţie

medicală. De remarcat că şi în ultimul caz, metodele şi procedeele de corectare a tulburărilor de limbaj

au un caracter psiho-pedagogic.

Scopul logopediei este acela de a asigura, prin înlăturarea tulburărilor de vorbire, dezvoltarea

psihică generală normală a persoanelor cu handicap verbal, formarea şi dezvoltarea în funcţie de

capacităţile lor, stabilirea sau restabilirea relaţiei corecte cu cei din anturaj. Logopedia acordă atenţie în

special copiilor deoarece tulburările de vorbire au o frecvenţă mai mare, nu trebuie să se consolideze şi

să se agraveze, pentru că posibilităţile de corectare sunt mult mai mari şi pentru că prin înlăturarea la

timp a acestora se preîntâmpină apariţia altor modificări psihice şi comportamentale.

Deci, logopedia are în primul rând un scop educativ deoarece contribuie la formarea psihopedagogică

a copilului, facilitează procesul instructiv-educativ în cadrul şcolii.

Logopedia urmăreşte în egală măsură să prevină şi să corecteze tulburările de limbaj.Realizarea

acestui deziderat determină reducerea numărului de logopaţi şi începerea activităţii de corectare încă

din perioada formării limbajului, ceea ce asigură un succes rapid şi complet în corectare. Vârstele

preşcolară şi şcolară mică, sunt cele mai favorabile pentru o acţiune logopedică eficace.

IOLANDA TOBOLCEA

72

Pornind şi de la concepţia lui I.P. Pavlov, conform căreia „nimic nu rămâne imobil, numai cu

condiţia de a se crea condiţiile corespunzătoare”, în faţa logopediei stau o serie de sarcini, mai

importante fiind următoarele:

1. cunoaşterea şi prevenirea cauzelor care provoacă tulburări de limbaj şi asigurarea unui climat

favorabil dezvoltării normale a limbajului;

2. studierea şi cunoaşterea simptomatologiei tulburărilor de limbaj, a metodelor şi procedeelor de

corectare;

3. depistarea, examinarea persoanelor cu tulburări de limbaj, începând cu vârsta preşcolară şi

organizarea activităţilor în funcţie de vârstă şi tulburare;

4. corectarea tulburărilor de limbaj în paralel cu dezvoltarea gândirii, cu personalitatea, cu activitatea

lor şi formarea unei atitudini normale faţă de propriul defect şi faţă de lumea din jur;

5. elaborarea unui program terapeutic corect ţinând seama de esenţa, cauzele, mecanismele şi

dinamica tulburării.