Logopedie

LOGOPEDIE

Copilul, acest candidat la umanitate, a carui reusita depinde de zestrea ereditara cu care vine pe lume, dar si de lumea în care vine, de felul în care aceasta lume va sti sa-l primeasca, sa-l ocroteasca si sa-l dirijeze, are de parcurs un drum lung si uneori foarte greu. Daca în evolutia lui nu a survenit ceva deosebit, trece firesc de la o totala dependenta fata de mama, în primele luni de viata, la desprinderea treptata si la largirea cercului interactiunilor cu ceilalti. Învata sa comunice, sa coopereze, se îndreapta spre lumea reala, spre obiecte si fenomene, acumuleaza experiente, învata conduite, exista prin ceilalti ca fiinta sociala. În acelasi timp, exigentele sociale cer un om spiritual, evoluat si acest lucru nu se poate realiza în afara limbajului. De aici decurge necesitatea studierii limbajului sub diverse aspecte, din multe puncte de vedere.

În decursul anilor, limbajul a fost multilateral studiat si s-a acumulat un bogat material teoretic si faptic si aceasta pentru ca întregul progres spiritual e conditionat în mare masura de claritatea exprimarii, pentru ca exista o imensa varietate verbala dar si o multitudine de forme tulburate care trebuiesc corectate.

Înca din cele mai vechi timpuri au existat preocupari pentru exprimarea corect-logica a ideilor, pentru cultivarea vocii, dar si pentru corectarea defectelor de vorbire. Isocrates, Demostene, Cicero, desi aveau unele defecte de vorbire, au reusit sa ajunga la performante celebre, devenind cei mai mari oratori ai antichitatii. În operele lui Plutarh, Herodot, Heraclid, Platon, Aristotel, Hipocrat întâlnim de asemenea preocupari pentru formarea si dezvoltarea unei vorbiri cât mai corecte si agreabile la membrii societatii antice. Pe lânga aspectul sonor, continutul sonor, continutul logic al vorbirii, îi interesa si influenta tulburarilor de vorbire asupra personalitatii copilului si a relatiilor în colectiv.

Preocuparile legate de limbaj în general, dar si de tulburarile acestuia, au continuat, uneori în conditii foarte vitrege pentru stiinta în general si pentru logopedie în special. Un impuls deosebit l-a dat cercetarile lui Broca (1861) în domeniul afaziei motoare si a lui Wernicke (1871) pentru afazia senzoriala, a lui Netcaciov cu privire la tratamentul bâlbâielii, a lui Albert si Herman Gutzman cu privire la metodele corectarii tulburarilor de vorbire, ale lui Emil Fröschela etc.

În ultimele decenii, preocuparile legate de studierea limbajului tulburat au fost tot mai susutinute, constituindu-se un sistem unitar de terapie logopedica.

În tara noastra, practica logopedica s-a legalizat în 1949 si s-a dezvoltat odata cu înfiintarea cabinetelor logopedice în scoli si policlinici, în 1957.

Obiectul, scopul si sarcinile logopediei

Cuvântul logopedie vine de la grecescul logos care înseamna cuvânt si paidea care înseamna educatie. Deci logopedia se ocupa de educatia vorbirii, iar în sens larg de studierea si dezvoltarea limbajului, de prevenirea si corectarea tulburarilor de limbaj.

Logopedia s-a constituit ca stiinta în prima decada a secolului XX, datorita necesitatilor practie si teoretice de a sintetiza cunostintele despre limbaj si de a gasi procedee specifice educarii limbajului tulburat. S-au conturat si perfectionat astfel de investigatii psihologice ale limbajului, metode si procedee de corectare.

Treptat, aria preocuparilor logopediei s-a extins, fapt ce se poate vedea si din definitiile mai mult sau mai putin complexe date de diversi autori, în decursul anilor.

Astfel, Hvattev defineste logopedia ca fiind o stiinta pedagogica speciala pentru prevenirea si corectarea tulburarilor de limbaj. Sovak o defineste ca fiind stiinta despre fiziologia si patologia procesului de întelegere, de comunicare, despre prevenirea si tratamentul pedagogico-corectiv a defectelor în domeniul întelegerii comunicarii.

Mai recent, E. Verza precizeaza ca, logopedia se ocupa de prevenirea, corectarea, studierea tulburarilor de limbaj si de realizarea procesului de întelegere si transmisie corecta a informatiilor si ca logopedia contemporana îsi defineste azi menirea fara a se limita la corectarea tulburarilor de limbaj, prevenirea si studierea lor: ea are în vedere educarea si restabilirea echilibrului psihologic si a dezvoltarii unei integre personalitati, studierea comportamentului verbal si a relatiilor acestuia cu personalitatea mama.

Problema apartenentei logopediei a fost si este înca disputata. Unii specialisti sustin ca este o stiinta medicala, altii considera ca apartine stiintelor psiho-pedagogige, fiind o ramura a psiho-pedagogiei speciale.

O serie de termeni folositi de logopedie (dislexie, disgrafie, rinolalie, disartrie, afazie etc) sunt de provenienta medicala dar faptul ca se ocupa de investigarea limbajului si de corectarea tulburarilor de limbaj, precum si faptul ca metodele si procedeele utilizate au un caracter psiho-pedagogic, ea trebuie considerata ca apartinând stiintelor psiho-pedagogice.

Logopedia s-a constituit mai târziu ca alte stiinte, sprijinindu-se pe o serie de informatii. Logopedia îsi defineste caracteristica de interdisciplinitate prin asimilarea informatiilor de natura anatomica, fiziologica si psihofiziologica, biochimica, sociologica, fonetica, fenologica si psihopedagogica.

Dat fiind complexitatea fiintei umane ca sistem bio-psiho-social limbajul trebuie privit ca subsistem în cadrul sistemului psihic numai subsistemul fundamental de elaborare si comunicare a gândirii, constituind actul de socializare a omului.

Limbajul a incitat opinii si puncte de vedere particulare ale diferitilor specialisti din multiple descipline si stiinte, însa nu se poate spune ca s-au lamurit toate aspectele psihologice si psihopedagogice ale limbajului normal, patologic sau tulburat.

La rândul ei, logopedia pune la dispozitia acestor stiinte o serie de informatii. Si în activitatea practica, daca avem în vedere etiologia si complexitatea anumitor tulburari de limbaj, se impune colaborarea dintre specialistii mai multor domenii (psihologi, lopopezi, medici).