Logopedie

1.3.1. UN SONDAJ LOGOPEDIC

“ O metodă de cercetare sau de examinare nu-i niciodată perfectă”.

Florian Ştefănescu-Goangă

Deşi frecvenţa tulburărilor de limbaj constituie unul din factorii de bază în aprecierea importanţei logopediei, nu există nicăieri, până în prezent, date statistice cu valoare generală privind întreaga populaţie, cât şi anumite pături ale sale. ”Elaborarea unei asemenea statistici este frânată de dificultăţile pricinuite de lipsa unor criterii unanim acceptate pentru cercetarea şi clasificarea tulburărilor de limbaj şi de prezenţa lor relativ mică în masa populaţiei, ceea ce pentru concludenţa datelor presupune ca să se cerceteze colectivităţi foarte mari” (M. Guţu, 1975) . “Statisticile existente - continuă autorul citat - oferă obişnuit date contradictorii, din cauză că în unele se includ şi tulburările scrisului, pe câtă vreme altele se limitează numai la tulburările de vorbire. În unele cercetări se includ şi formele uşoare ale unor tulburări de vorbire, mici devieri de la vorbirea obişnuită, care se pot interpreta însă şi ca variaţii în cadrul vorbirii normale. În această privinţă în logopedie nu există criterii pentru o delimitare precisă. ”

Procentajele copiilor cu tulburări de limbaj diferă de la o ţară la alta, de la un cercetător la altul: 27% la o populaţie şcolară de 2. 685 de copii (în Franţa); între 12% şi 35% printre copii de vârstă şcolară medie (în Elveţia); 26% la fete şi 34% la băieţi, la preşcolari, şi 15% la fete şi 16% la băieţi, la vârsta şcolară mică (în Anglia), 35% la preşcolari, din care 11% necesită un tratament logopedic special (în R. D. Germană); 17, 9% în clasele I-IV (în U. R. S. S) .

La noi în ţară, Emilia Neagu (Boşcaiu) constată, în 1961, un procentaj de 14, 35% la un număr de 860 copii preşcolari examinaţi şi 9, 52% la un număr de 3065 elevi examinaţi (procentajul scăzând progresiv de la 13, 6% în clasa I la 7, 04% în clasa a IV-a (Cf. E. Neagu, 1963) . C. Păunescu, în 1966, arată că tulburările de limbaj în rândul copiilor se cifrează la 18-20% în clasele mici, iar în 1984 constată că, în rândul copiilor preşcolari şi al şcolarilor mici, procentajul handicapaţilor variază între 17-28%.

Conştienţi de dificultăţile pe care le întâmpină cercetătorul în realizarea unei investigaţii de anvergură privitoare la frecvenţa tulburărilor de limbaj în rândul copiilor preşcolari şi al şcolarilor mici, precum şi la influenţele negative pe care acestea le exercită asupra reuşitei şcolare a elevilor, am elaborat un chestionar “logopedic” pe care l-am dat unui număr de 1. 201 cadre didactice (577 educatoare şi 624 învăţători) din zece judeţe. Numărul copiilor cu care lucrau, în anul şcolar 1984/1985 - an în care am realizat acest sondaj -, cadrele didactice investigate este de 32. 922 (17. 195 copii de vârstă preşcolară şi 15. 727 copii de vârstă şcolară mică) . Datele rezultate din această anchetă le-am sistematizat în tabelele sintetice cuprinse în anexele lucrării noastre.

Pentru a nu-i suprasolocita, nu am cerut dascălilor o situaţie diferenţiată pe sexe (fete, băieţi) a frecvenţei tulburărilor de limbaj, deşi ar fi fost interesantă. De asemenea, nu am făcut o prelucrare a datelor în funcţie de caracteristicile generale ale mediului de provenienţă al copiilor luaţi în calcul (urban sau rural, munte ori şes etc. ) . O astfel de prelucrare ar fi fost posibilă, însă nu ştim cât ar fi fost de concludentă, datorită:

- volumului relativ restrâns al eşantionului de copii; 17. 195 de copii de vârstă preşcolară pare, la prima vedere, un număr considerabil, dar raportat la populaţia totală a copiilor de vârsta lor din judeţele din care provin (care, potrivit Anuarului statistic al R. S. România pe 1984, era de 215. 587), acest număr reprezintă 7, 97%, iar raportat la întreaga populaţie de vârstă preşcolară a ţării (care era de 893. 101 copii, conform datelor aceluiaşi Anuar statistic), volumul eşantionului nostru reprezintă mai puţin de 2% (exact: 1, 925%);

- informaţiile culese cu ajutorul chestionarului nu sunt atât de amănunţite încât să ştim precis dacă “subiecţii” noştri îşi petrec tot timpul în mediul din care ne spun educatoarele că provin sau unii dintre ei îşi petrec vacanţele într-un alt mediu, “la bunici”, unde influenţele educative ce se exercită asupra lor pot fi cu totul altele decât cele de la grădiniţa de provenienţă;

- ne-au interesat aspectele globale ale evoluţiei frecvenţei tulburărilor de limbaj şi, mai ales, influenţele pe care acestea le exercită asupra rezultatelor la învăţătură ale şcolarilor mici.

În ce priveşte eşantionul elevilor (N=15. 757), nu putem şti cât reprezintă el din populaţia de vârsta copiilor care-l compun, întrucât Anuarul statistic citat prezintă situaţia statistică a învăţământului primar cumulată cu cea a învăţământului gimnazial (în acesta din urmă fiind incluşi şi elevii de la învăţământul seral şi fără frecvenţă) .

Chestionarul a fost alcătuit de aşa manieră încât cadrele didactice investigate să înţeleagă clar că tulburările de limbaj nu se restrâng la tulburările de vorbire, ci că ele au o sferă mai largă, incluzând şi tulburările de scriere, cele de ritm şi fluenţă etc.

Am cerut educatoarelor şi învăţătorilor cercetaţi o ierarhizare a sunetelor şi a grupelor de sunete perechi (ex: s-z, ş-j, p-b, ce-ci, ge-gi, c-g etc. ) după criteriul gradului de dificultate pe care îl implică corectarea lor. Cel mai greu de corectat este rotacismul (pararotacismul) - spun 68, 1% dintre educatoarele investigate - şi cel mai uşor de îndreptat este nitacismul (paranitacismul) şi mitacismul (paramitacismul) - sunt de părere 62, 3% dintre educatoarele chestionate. Această ierarhizare ar fi bine să o cunoască cât mai bine şi scriitorii de literatură pentru copii. Din operele lor îşi extrag educatoarele şi învăţătorii exerciţiile necesare corectării la copii a acestei largi categorii de tulburări de limbaj. Repetăm un lucru bine ştiut, dar în acest caz nu de prisos: cu cât exerciţiile logopedice inspirate din literatura pentru copii vor fi mai frumoase, mai atractive, mai plăcute, cu atât mai mare va fi eficienţa muncii dascălului cu copiii.

Cum era şi de aşteptat, ponderea cea mai mare în rândul tulburărilor de vorbire o au dislalia (alterarea), moghilalia (omiterea) şi paralalia (înlocuirea) sunetelor: 93, 7% la copii de vârstă preşcolară cu tulburări de limbaj şi 89, 0% la şcolarii mici de aceeaşi categorie. Pe primul loc în rândul acestor tulburări, sub aspectul frecvenţei cu care apare, se situează rotacismul şi pararotacismul, iar pe ultimul loc se află betacismul şi parabetacismul şi pitacismul şi parapitacismul, între ele aşezându-se în ordine:

- sigmatismul şi parasigmatismul,

- zitacismul şi parazitacismul,

- lambdacismul şi paralambdacismul,

- capacismul şi paracapacismul,

- gamacismul şi paragamacismul,

- fitacismul şi parafitacismul,

- vitacismul şi paravitacismul,

- mitacismul (sau mutacismul) şi paramitacismul,

- nitacismul (sau nutacismul) şi paranitacismul,

- deltacismul şi paradeltacismul,

- tetacismul şi paratetacismul.

Denumirile specifice ale dislaliilor (alterărilor) de sunete mai sus enumerate sunt construite - în cazul alterării sau omiterii sunetului - din numele grecesc al fonemului afectat şi terminaţia “ism”; cuvîntului astfel format i se adaugă prefixul “para”, în cazul înlocuirii unui sunet mai greu de articulat prin altul, la a cărui pronunţare subiectul (copilul) nu întâmpină aceleaşi greutăţi (vezi tabelul nr. 1. 2 a) . Ordinea acestor tulburări nu diferă prea mult în ceea ce priveşte gradul de dificultate al corectării lor.