Managementul Organizației Școlare

Termenul de management a pătruns în limbajul pedagogic la fel de insistent ca cel de curriculum. În mod analogic, are o dublă semnificaţie, de concept şi de paradigmă pe cale de afirmare în teoria şi practica educaţiei.

Conceptul de management, dezvoltat la nivel de leadership, defineşte un tip de conducere superioară care corespunde modelului cultural al societăţii informaţionale, bazată pe cunoaştere. În opoziţie cu tipul de conducere birocratică, administrativă, care corespunde modelului cultural al societăţii industrializate.

Managementul reprezintă astfel o activitate de conducere globală / sistemică, optimă, strategică / inovatoare, necesară în condiţii de schimbare socială rapidă, permanentă, proprii societăţii informaţionale. În contrast, activitatea de conducere birocratică este parcelară, standardizată, punctuală, reproductivă, fiind posibilă în condiţii sociale stabile. La modul simbolic poate fi evocată opoziţia dintre durabilitatea sinergică a informaţiei şi perisabilitatea inevitabilă a maşinii, oricât de performantă ar fi aceasta.

Managementul educaţiei defineşte activitatea de conducere globală, optimă, strategică, inovatoare a sistemului de învăţământ dezvoltat în societatea postmodernă, informaţională în plan tehnologic, şi democratică în plan politic.

În raport de dimensiunea obiectului de cercetare, reflectat la nivelul sferei de cuprindere a conceptului de management al educaţiei, sunt dezvoltate noi ştiinţe ale educaţiei, bazate pe o metodologie de cercetare intradisciplinară interdisciplinară şi pluridisciplinară: managementul organizaţiei şcolare, managementul clasei, managementul activităţii didactice (lecţiei).

Funcţiile managementului educaţiei, cu caracter general şi obiectiv, angajează finalităţile sistemului şi ale procesului de învăţământ în direcţia conducerii eficiente a activităţilor specifice (educaţie, instruire, formare profesională, consiliere şcolară etc.): 1) funcţia de organizare a resurselor pedagogice existente (informaţionale, umane, didactico-materiale, financiare); 2) funcţia de planificare a activităţii în raport de finalităţi şi de context (resurse, condiţii, situaţii); 3) funcţia de coordonare-îndrumare metodologică a activităţii principale (instruirea); 4) funcţia de reglare-autoreglare a activităţii prin acţiuni de perfecţionare şi de cercetare pedagogică, implicate în reluarea ciclului managerial la un nivel superior. Realizarea acestor funcţii impune crearea unor structuri corespunzătoare la toate nivelurile conducerii (minister, inspectorat, şcoală). Respectând o axiomă a managementului conform căreia „structurile trebuie să corespundă întotdeauna funcţiilor” (Ph.Coombs).

În orice activitate de conducere managerială a sistemului şi a procesului de învăţământ, la nivel de organizaţie şcolară, clasă, lecţie, sunt implicate următoarele acţiuni: 1) informare asupra stadiului în care se află activitatea condusă (având ca rezultat obţinerea de informaţii cantitative / stocate şi calitative / prelucrate, interpretate); 2) evaluare a informaţiilor stocate, prelucrate, realizată prin operaţii de măsurare, apreciere şi decizie (parţială şi finală) cu valoare de diagnoză; 3) comunicare a deciziei (parţiale, finale) cu scop de reglare-autoreglare a activităţii la un nivel corespunzător diagnozei şi prognozei stabilite, ceea ce presupune măsuri operative şi strategice de corectare, ameliorare, perfecţionare, ajustare structurală, reformare.

Ca paradigmă, managementul propune un nou model de abordare a teoriei educaţiei şi instruirii. Care poate fi valorificat în constituirea unei axiomatici a educaţiei eficiente. Bazată pe abordarea optimă a relaţiei dintre dimensiunea obiectivă (funcţie şi structură centrală) – subiectivă (finalităţi) a educaţiei. Cu consecinţe în domeniul proiectării curriculare a instruirii în cadrul unei structuri globale care răspunde funcţiilor generale ale managementului: 1) organizarea resurselor activităţii (în cadrul formelor de tip frontal, grupal, individual); planificarea activităţii (obiective-conţinuturi-metodologie-evaluare); realizarea-dezvoltarea activităţii în cadrul unui scenariu deschis (evaluare iniţială – predare-învăţare-evaluare continuă – evaluare finală).

Managementul organizaţiei şcolare

Managementul organizaţiei şcolare se afirmă ca ştiinţă a educaţiei prin „hibridarea” rezultatelor cercetării de vârf acumulate în diferite domenii printr-un proces inovator semnificativ pentru ceea ce reprezintă „noile ştiinţe sociale” (M.Dogan, R.Phare). Evoluează ca ramură a managementului educaţiei construită epistemologic la intersecţia dintre teoria sistemului de învăţământ (subteorie a teoriei generale a educaţiei) şi teoria dezvoltării organizaţionale (dezvoltată în cadrul economiei şi al sociologiei, al politologiei şi al psihologiei sociale).

Obiectul de studiu specific al acestei noi ştiinţe a educaţiei îl constituie şcoala ca unitate de bază a sistemului şi a procesului de învăţământ, dezvoltată în sensul paradigmei curriculumului confirmată în societatea informaţională. Ca expresie a saltului de la modernitatea la postmodernitatea educaţiei şi a pedagogiei.