Extras din curs

MOTIVAREA ALEGERII TEMEI

Influențele structurante ale sistemului sociocultural asupra personalității, mai ales în ontogeneză, cât și influențele individuale asupra structurilor sociale (grupuri, organizații, instituții) nu pot avea loc decât pe fondul unui sistem complex de relații interpersonale, ale cărui caracteristici vor influența atât procesele psihoindividuale, cât și pe cele socioculturale, desfășurate la nivelul organizațiilor și instituțiilor sociale.

Orice organizație urmărește să atingă succesul în domeniul de activitate în care se încadrează. Succesul în afaceri este determinat de calitatea exercitării funcției de conducere de către managerii de la orice nivel ierarhic.

Literatura de specialitate dedicată grupurilor sociale este unanimă în a aprecia problematica conducerii ca esențială pentru înțelegerea fenomenelor și proceselor de grup, a dinamicii acestora și, mai ales, a factorilor care condiționează performanța grupurilor. Orientările teoretice și experimentale actuale consideră leadership-ul ca relație și funcție în cadrul grupului, deci ca un sistem de conduite solicitate și determinate de ansamblul relațiilor de grup, condiție și atribut al structurii grupurilor sociale.

Într-o echipă în primul rând, este nevoie de oameni cu experiență, dar echipa trebuie să includă și persoane cu abilități de decidenți și de rezolvare a problemelor, respectiv oameni capabili să identifice problemele, să genereze alternative, și, nu în ultimul rând, să decidă competent. O echipă victorioasă, în formație completă, trebuie să aibă și oameni cu abilități interpersonale deosebite, care știu să asculte, să ofere feedback și să gestioneze în mod eficient conflictele. Astfel, leadership-ul eficient exercită influență astfel încât atinge obiectivele organizaționale prin creșterea productivității, inovație, satisfacție și angajare morală a muncitorilor.

Nivelul calitativ al exercitării funcției de conducere este determinat de felul in care managerul reuseste sa determine acțiuni comune și eficiente ale angajaților în sensul obiectivelor organizației, adică atingerea unor performanțe ridicate din partea angajaților. Teoriile organizaționale ale conducerii promovează ideea că liderul obține acest rezultat de la oamenii săi motivând, influențând, inspirând, furnizând un obiectiv, propunând o viziune, dând astfel sens acțiunii angajaților.(Zaborilă, 2004)

CONDUCEREA ȘI STILUL DE CONDUCERE

Accepțiunea psihoorganizațională a conducerii

Defmițiile conducerii variază in funcție de accentul pus pe abilitățile conducătorului, trăsăturile de personalitate, relațiile de influență, orientarea cognitivă versus orientarea emoțională, orientarea individuală versus orientarea de grup, accentul pus pe Ego versus accentul pus pe interesele colective. De asemenea, definițiile variază prin modul in care sunt. după natura lor, descriptive sau normative și prin accentul relativ pus pe stilurile comportamentale.

Din perspectiva psihologiei sociale, conducerea apare ca un raport psihosocial și este încadrată în sfera mai largă a fenomenului de influență socială. Psihologia organizațională lărgește sfera noțiunii de conducere, interpretând totodată în conținutul ei elemente foarte diverse

Teorii ale conducerii

Teoria X

[Pornește de la concepția eredistă, pesimistă - conform căreia, ființele umane, „de rând”, sunt leneșe, îndărătnice, iar pentru a munci trebuie să fie convinse, controlate, constrânse sau pedepsite.]

Teoria Y

[Este tot de natură eredistă, opusă teoriei X - oamenii, prin natura lor, muncesc din plăcere dacă la baza activității există interes și cointeresare.]

Teoria Z

[Teorie epigenetică-constructivistă - conform acesteia, oamenii nu se nasc nici răi, nici buni.]

O categorie a teoriilor existente asupra conducerii este reprezentată de teoriile personologice. în perspectiva acestor teorii, conducătorii se nasc. nu devin, iar conducerea se bazează pe o serie de însușiri sau trăsături de personalitate înnăscute, care îi diferențiază pe lideri de nonlideri. mai ales de subordonați.

Teoriile personologice sugerează că. în practică, trebuie acordată o mare atenție selecției liderilor, descoperirii persoanelor care dețin deja însușirile și trăsăturile asociate cu succesul sau eficiența activităților desfășurate și nu formării liderilor.

Teoriile situaționale primare sunt specifice perioadei anilor '40 și au apărut ca o reacție contra teoriilor trăsăturilor personologice, care se centrau exclusiv pe trăsăturile de personalitate ale liderului. Astfel, este acordată o importanță mare nu atât individului, cât situației în care el acționează și mai ales particularităților ei.