Metaforă psihoterapeutică

Intervenţiile psihoterapeutice sunt descrise de Kopp (2001), ca fiind de două tipuri: metaforele generate de client şi metaforele ge¬nerate de psihoterapeut. Limbajul metaforic al pacientului poate fi o expresie directă şi un indicator al realităţii sale personale. Însă, întru¬cât aici ne vom ocupa de metaforele spuse de terapeut clientului, reţi¬nem precizările făcute în această direcţie. Metaforele generate de te¬rapeut sunt întâlnite în abordările psihodinamice, ericksoniene, siste¬mice şi de familie. Cu ajutorul metaforei terapeutice, sunt interpre¬tate simptome, sunt oferite sugestii pentru schimbare în structura şi funcţionarea individului şi a familiei.

S-ar putea pune întrebarea: ce anume face ca o metaforă efi¬cientă să fie terapeutică? Probabil, cea mai importantă funcţie a sa este de a crea ceea ce Rossi numea o „realitate fenomenologică îm¬părtăşită“, în care lumea creată de metafora terapeutului este expe¬rimentată de copil. Acest lucru creează o relaţie empatică cu trei co¬nexiuni, între copil, terapeut şi poveste, ceea ce va acorda copilului posibilitatea de a dezvolta o impresie a identificării cu personajele şi evenimentele creionate. Acest sentiment al identificării este cel care conţine puterea de transformare a metaforei (Gordon, 1978). Copilul trebuie să creeze o punte de conexiuni personale între el însuşi şi evenimentele povestirii, dacă se pune problema să aducă porţiuni din povestire în viaţa sa „reală“. În cadrul metaforei terapeutice eficiente, acest lucru este facilitat de reprezentarea problemei copilului sufi¬cient de exact, încât el să nu se mai simtă singur şi, în acelaşi timp, suficient de indirect, încât copilul să nu se simtă jenat, umilit sau să opună rezistenţă.

Odată ce identificarea între copil şi poveste este stabilită, im¬presia de izolare a copilului cu privire la problema lui („Nimeni nu are probleme ca mine.“) este înlocuită de o impresie a experienţei împărtăşite („Şi ei au probleme cum am eu!“). Însă, din nou, cu toate acestea, conexiunea dintre problema metaforică şi problema copilului rămâne „nu chiar“ conştientă. În aceasta constă, într-adevăr, eleganta delicateţe a metaforei terapeutice: povestea „loveşte unde trebuie“, dar într-un mod ciudat de îndepărtat, se concentrează pe problemă, dar într-un mod tacit şi difuz, şi activează abilităţi şi resurse concrete, dar într-un context generalizat, neameninţător. Copilul fără tată ce plânge în timpul scenei de rămas-bun din filmul E.T. ar putea să nu gândească niciodată conştient că „asta e ca atunci când a plecat tata“. Şi totuşi, la un anumit nivel, sentimentul iubirii şi starea fundamen-tală de bine sugerată de sfârşitul filmului ar putea să-l ajute pe copil să-şi experimenteze pierderea într-un mod nou şi mult mai benefic – şi fără ca măcar să-şi dea seama de asta.

Cum poate cineva să caute să creeze o realitate fenomeno-logică împărtăşită, prin care metafora terapeutică să-şi atingă scopul? Dacă ne gândim la basmele clasice, putem deosebi elemente sau componente ale scrierii poveştilor care sunt comune. Într-un fel sau altul, majoritatea basmelor clasice:

(1) Stabilesc o temă generală de conflict metaforic, în relaţie cu protagonistul;

(2) Personifică procese inconştiente, sub forma eroilor sau aju¬toarelor (reprezentând abilităţile şi resursele protagonistului) şi a duş¬manilor sau piedicilor (reprezentând temerile şi credinţele negative ale protagonistului);

(3) Personifică situaţii de învăţare paralelă, din care protago¬nistul iese victorios;

(4) Prezintă o criză metaforică, în contextul unui deznodământ inevitabil, prin care protagonistul îşi învinge sau rezolvă problemele;

(5) Dezvoltă un nou sentiment de identitate pentru protagonist, ca rezultat al victorioasei sale „călătorii a eroului“;

(6) Culminează cu o celebrare, în care meritul special al pro¬tagonistului este recunoscut.

„Răţuşca cea urâtă“ ca metaforă terapeutică

Să luăm un exemplu foarte cunoscut. În povestea Răţuşca cea urâtă, o lume fenomenologică împărtăşită este creată din experienţa comună de a te simţi nedorit, neatractiv şi diferit. Fie copil sau adult, povestea înlocuieşte sentimentul nostru de izolare cu acele senti¬mente negative, trăgându-ne în profunzimea durerii şi respingerii Ră¬ţuştei urâte. Avem impresia experienţei împărtăşite, pe măsură ce o însoţim pe răţuşcă în multele ei încercări şi chinuri, iar identificarea care ia naştere din această experienţă împărtăşită ne permite să par¬ticipăm pe deplin la transformarea răţuştei într-o lebădă superbă.