Neuropsihofiziologie

DOMENIUL NEUROPSIHOLOGIEI

“Noi nu percepem practic decât trecutul, prezentul pur fiind doar desfăşurarea imperceptibilă a trecutului care erodează viitorul”

H. Bergson (Matiere et memorire)

1. Reflectarea psihică ca un dat natural

Oricine fiinţă animală sau umană care a ajuns în faţa unei suprafeţe fizice reflexive, în ea i se vor reflecta caracteristicile corpului său şi a modul său de comportare. Proprietatea de a se reflecta în această suprafaţă este naturală, porneşte de la cel mai simplu proces psihic - de la senzaţie - şi se completează cu implicarea velor superioare - cu reprezentările, cu gândirea - acolo unde ele sunt disponibile. “Oglida” în care să se reflecte o fiinţă a existat în natură de când lumea, cine şi cum în ea să se reflecte asemenea şi să se recunoască acolo cu obiectivitate este deja o altă problemă, care a apărut înainte de existenţa umană, care a presupus din partea materiei vii un imens efort de creaţie, care a debutat cu sute de milioane de ani în urmă şi se continuă şi în zilele noastre. Aceasta se manifestă ca o disponibiltate potenţială individuală, nu întotdeauna accesată, ale cărei efecte sunt supraindividuale, benefice pentru întreaga specie.

Ca să se producă, reflectarea necesită intrarea în funcţiune a unor mecanisme bio-psihologice complexe, care debutează încă din profunzimile biochimice de producere ale vieţii însăşi şi se completează cu altele superioare, endocrine, neuronale şi psihice. În ansamblul lor ele reprezintă un nivel superior de integrare adaptativă la mediu, care presupune învăţare, o capacitate de păstrare timp a experienţei, procesarea acesteia perceptivă şi mentală. Lucrarea de faţă şi-a popus să arunce o dâră de lumină în acest domeniu, de surprindere a secvenţelor principale de care depinde, suportul ei natural-istoric, din care moment devine propriu-zis psihică, cum se încarcă cu substanţialitate subiectivă etc.

1.1. “Palparea” rădăcinilor naturale ale psihicului

În orice om există o nevoie iminentă de “palpare” a psihicului, de reflectare senzorială a acesteia, a ceea ce se reflectă, ca ceva care se produce în mod real. Dacă acest psihic există, înseamnă că poate fi şi „palpat”, că are o structură, o arhitectură a sa, care funcţionează în baza unor mecanisme, care au apărut şi s-au dezvoltat într-un timp natural-istoric, care leagă viaţa psihică de sistemul viu, care se manifestă deopotrivă şi la animale, care la oameni are unele particularităţi funcţionale diferenţiale. Este o nevoie de a „palpa” (subiectiv) o realitate subiectivă - reflectarea, cu obiectivitate, ca pe una reală şi naturală

Psihicul pare a fi în toate, şi totuşi, parcă-i pe nicăieri. Unii oameni au făcut din nevoia de „palpare” a psihicului, din reprezentarea şi valorificarea acestuia, un obiect de preocupare distinctă, psihologică. Interes în această direcţie a existat cu mult înainte de apariţia psihologiei ca ştiinţă de sine stătătoare şi există şi astăzi larg răspândit la oameni care au prea puţine lucruri comune cu psihologia. Unii dintre ei ştiu să valorifice foarte bine cunoştinţele dobândite despre acest psihic în viaţa de fiecare zi în timp ce alţii, chiar psihologi fiind, dovedesc neputinţă în aplicarea cunoştinţelor lor. Într-o altă categorie intră demagogii şi şarlatanii, care subordonează cunoştinţele despre psihic unor cauze meschine şi obscure.

Există nenumărate motive pentru ca interesul pentru “palpabilitatea” psihicului să devină o preocupare aparte. De altfel omului i-au trebuit mii de ani ca să-i înţeleagă substanţialitatea, apartenenţa acesteia la natură, să-i cunoacă mecanismele reglatorii, prin care manifestarea sa devine posibilă, cum ajunge să se conştientizeze. De când lumea oamenii au “palpat” clipitul ochilor în faţa unui agent vătămator, au făcut deosebire dintre acest clipit şi cel de semnalizare a unei situaţii; au “palpat” salivarea anticipativă care se manifestă înainte de a mânca etc. Este vorba de o “palpare” în care, identificându-se cu planul organic sau corporal, cu substanţialitatea reflectării, în momentul următor se detaşează şi face din acesta un act conştient, modelabil, planificabil etc.

Pentru mulţi studenţi substanţialitatea datului psihic “palpat” este o puternică sursă de nedumerire. În acest sens voi da doar un exemplu simplu, care poate fi evaluat de oricine este interesat de psihologie şi rădăcinile sale naturale. Se ştie că ionii de glucoză sau de sodiu asimilându-se în organism generează putere de vitalizare a acţiunilor, una necesară desfăşurării unei activităţi musculare, cu care organismul să fie pus în mişcare, cu care să se deplaseze, să circule eventual şi cu bicicleta. Simpla “palpare” sau cuantificare a deplasării fizice, realizate pe jos sau cu bicicleta este încă insuficientă. Pentru că viaţa psihică înseamnă ceva mai mult, înseamnă realizarea aceleiaşi deplasări pe un alt plan, pe cel al acţiunilor senzorio-motorii, al imaginaţiei, al stărilor afective, mentale etc. O deplasare care la un moment ajunge să fie trăită subiectiv ca dulce şi ca sărat, care să aibă o astfel de substanţialitate subiectivă, suprapusă peste cea organică, peste travaliul propriu-zis fizic efectuat şi să se distingă de acesta, ca având o construcţie proprie, distinctă, ca parte al unui alt edificiu, care într-o instanţă ulterioară va asigura un mers coordonat, o mişcare îndemânatică, una interorizată sau pur şi simplu va deveni un instument pentru a mări eficenţa deplasării, pentru atingerea unor scopuri supraordonate.