Percepția și Tulburările Ei

Activitatea senzorial – perceptuală este procesul cognitiv prin care se produce reflectarea directă şi unitară a ansamblului dimensiunilor şi însuşirilor obiectuale; ea oferă informaţia elementară asupra realităţii externe, cât şi a propriului organism.

Deşi fenomene psihice primare, elementare, senzaţiile şi percepţiile nu se desfăşoară izolat, ci antrenează o serie întreagă de procese afectiv-cognitive, caracterizându-se prin specificitate individuală şi valorizare socială.

- S e n z a ţ i a - furnizează informaţii despre realitatea externă sau a propiului organism, transformând excitaţia de la nivelul receptorilor în imagine subiectivă la nivelul analizatorilor corticali. Senzaţia nu este deci identică stimulului reflectat, ci ea este de natură ideală, conştientizată. Ea nu reflectă decât însuşiri relativ izolate, fără a putea da date despre obiect ca tot unitar.

Deşi senzaţiile sunt acte monomodale, ele nu rămân disparate, ci se integrează în cadrul unuia sau mai multor analizatori având loc asamblarea lor plurimodală. Aceasta se referă la capacitatea umană de:

- interpretare critică a semnificantului şi semnificatului fiecărei senzaţii;

- raportare deliberată la lumea fenomenal-obiectuală percepută;

- capacitatea de exteriorizare şi comunicare a conţinutului propriilor senzaţii;

- posibilitatea de elaborare a unor algoritmi de comparare, măsurare şi clasificare a obiectelor concrete.

- P e r c e p ţ i a constituie un nivel superior pe plan calitativ, în ceea ce priveşte integrarea informaţiei, fiind o rezultantă a corelării dinamice a operaţiilor de analiză şi sinteză a datelor senzoriale.

Act complex, plurimodal, realizarea imaginii perceptive trebuie să fie concepută nu numai ca un ansamblu de însuşiri, ci şi de raporturi spaţio-temporale.

Denumind prin cuvânt conţinutul abstract al imaginii perceptive, subiectul generalizează şi totodată integrează în istoria sa existenţială obiectul sau fenomenul perceput, suprasemnificându-l personal.

Percepţia este simţită şi constă ca un fapt unic şi omogen, provenind din lumea exterioară, recunoscut de eu-l nostru (Guiraud). Percepţia nu este numai o prezentare statică a obiectualităţii lumii în faţa eu-lui, ci ea este şi o reprezentare în sensul cel mai concret al acesti cuvânt (prezentare din nou), constituind modelul genetic al reprezentării mintale (nu există pecepţie fără reprezentare, după cum nu se poate imagina nici reprezentare mintală apriorică).

Jaspers a evidenţiat principalele caracteristici şi elemente de diferenţiere dintre cele două procese:

1. Percepţia are caracter de corporalitate (obiectivitate), iar reprezentarea – caracter de imagine (subiectivitate);

2. Percepţia apare în spaţiul exterior, obiectiv, iar reprezentarea în spaţiul intern, subiectiv;

3. Percepţia este completă, detaliată, este un desen terminat, în timp ce reprezentarea este incompletă, cu detalii izolate, este un desen neterminat;

4. În percepţii senzaţiile au caracter de prospeţime senzorială; în reprezentări numai unele elemente sunt adecvate obiectelor percepţiei – le reprezentăm în general în gri-uri;

5. Percepţiile sunt constante, pot păstra cu uşurinţă aceeaşi formă, în timp ce reprezentările se împrăştie, curg, trebuie tot timpul să fie recreate;

6. Percepţiile sunt independente de voinţă şi nu pot fi create prin voinţă, le acceptăm cu sentimentul de pasivitate; reprezentările depind de voinţă, pot fi create şi transformate de voinţă, le producem cu sentimentul de activitate.

Aşa cum am arătat, percepţia nu este un fenomen analizabil, decât în interacţiunea ei complexă cu celelalte funcţii psihice – gândire, memorie, afectivitate, ea fiind de fapt percepţia realităţii, trăirea acesteia de către subiect.

Aspectele patologiei perceptuale nu pot fi, ca atare, decât didactic separate, ele apărând în majoritatea cazurilor, în complexe simptomatologice, în care, de exemplu simpla lor considerare ca fenomene cauzale sau rezultante a dat naştere unor clasificări şi interpretări teoretice diferite şi viu discutate. Cu toate aceste dificultăţi de sistematizare, fecrvenţa mare în psihopatologie, importanţa lor patologică au condus la descrieri semiologice nuanţate, care permit cunoaşterea şi circumscrierea lor clinico-nozografică. Din aceste motive vom urmări în lucrarea de faţă, clasificarea clasică.