Personalitatea

1. Ce este personalitatea?

În sfera culturii sau în viaţa social-politică se utilizează termenul de personalitate pentru a desemna indivizii de excepţie. Personalităţile generează schimbări semnificative în cultură şi în traiectoria istorică a popoarelor. Lucrările dedicate istoriei culturii şi civilizaţiei, dicţionarele şi manualele sintetizează aportul personalităţilor la transformarea activităţilor, la schimbările sociale, la înnoirea culturală.

Psihologia, asemenea altor ştiinţe, studiază personalitatea pe o arie delimitată. Luând în considerare dimensiunea biologică şi cea socială a fiinţei umane, se preocupă în mod explicit, de aspectele subiective, de procesele mentale şi de corelatele lor comportamentale. Descrierea, explicarea şi elaborarea predicţiilor întemeiate pe cunoaşterea actuală constituie nucleul perspectivei ştiinţifice în care psihologia integrează omul ca personalitate. Psihologia aplică atributul de personalitate fiinţei umane atunci când întruneşte calităţi precum Autonomia relativă în relaţiile cu mediul de viaţă. Autonomia se exprimă în capacitatea de autoîngrijire, autoadministrare, în menţinerea unităţii, a echilibrului şi a sentimentului identităţii;

- Capacitatea de anticipare şi autocontrol;

- Integrarea activă în comunitate, însuşirea valorilor şi a modului de viaţă specifice comunităţii, dezvoltarea relaţiilor interpersonale;

- Prestarea unor activităţi incluse în repertoriul societăţii;

- Conştientizarea propriei existenţe în unitate cu procesul de conştientizare a realităţii, elaborarea modelului mental al Eului şi al lumii.

Intervenţie transformatoare asupra mediului şi a propriei persoane. (Filimon, 2004a):

Aceste calităţi pot fi identificate în orice cultură, dar sub forme diferite. De exemplu, în toate culturile există activităţi parentale, de muncă sau creaţie, dar se înregistrează semnificative diferenţe în stilul de creştere şi îngrijire a copiilor, în tipurile de profesii şi ocupaţii, în atitudinile faţă de muncă, în difuzarea şi ierarhia valorilor. Construirea şi percepţia relaţiilor individului în lumea sa socială accentuează autonomia, independenţa Eului în culturile vestice sau interacţiunea, interdependenţa în culturile non-vestice (Berry et al, 1992; Triandis 1994; Kitayama, Markus 1995). Atributul de personalitate se dobândeşte spre sfârşitul adolescenţei sau în faza de trecere de la copilărie la maturitate. În culturile tradiţionale există perioade de iniţiere finalizate prin ritualuri de consacrare a debutului noii etape.

A spune ce este personalitatea, operând pe baza rigorilor logice ale definiţiei, ar implica fie o trecere în revistă a numeroaselor încercări de elaborare din perspective teoretice specifice, fie o selecţie a definiţiilor pe baza unor criterii discutabile. Nici una din aceste moduri de prezentare nu este în concordanţă cu obiectivele precizate la început. În consecinţă, vom insista asupra elementelor comune din definiţiile personalităţii analizate în teoriile de referinţă. Cele mai importante sunt: consistenţă versus schimbare, distinctivitate versus similaritate, public versus intim, normalitate versus anormalitate.

consistenţă versus schimbare

Consistenţa în timp şi în diferite situaţii semnifică relativa stabilitate în modul de a gândi, de a simţi sau de a acţiona, constanţa atitudinilor şi a patternurilor comportamentale ale unui individ. Consistenţa este interpretată în diferite moduri:

- Ca rezultantă a însuşirilor stabile ale personalităţii numite de obicei, trăsături sau factori, având deci determinare internă. (Factorii de personalitate sunt formaţiuni complexe ce integrează mai multe procese psihice, de exemplu: inteligenţa, extraversiunea, conştiinciozitatea);

- Ca rezultantă a repetabilităţii situaţiilor de viaţă, având deci, determinare externă;

- Ca iluzie a observatorului, alimentată de nevoia de predicţie a comportamentului celorlalţi, corelată cu nevoia lui de siguranţă;

- Ca efect al falsului consens: percepem stabilitatea propriei persoane, avem conştiinţa identităţii şi îi percepem în consecinţă, pe ceilalţi, ca fiind constanţi;

Consistenţa diferă de la un individ la altul, de la o dimensiune a personalităţii la alta, dar cel puţin un nivel mediu al consistenţei în mai multe planuri comportamentale sau mentale este prezent la fiecare (Baron, 1999). De aici rezultă continuitatea şi identitatea personalităţii. Cele două însuşiri esenţiale sunt prezente în percepţia de sine şi în percepţia celorlalţi;

Consistenţa nu este incompatibilă cu schimbarea. Conceptul de schimbare este vehiculat în orice teorie, dar există diferenţe semnificative privind factorii generatori, amploarea sau sensul transformărilor.

distinctivitate versus similaritate

Distinctivitatea reprezintă ansamblul atributelor ce conferă personalităţii, unicitate. Spunem în acest sens, că nu există personalităţi identice, că fiecare om este diferit. Distinctivitatea

- rezultă din potenţialul genetic unic în interacţiune cu mediul diferenţiat pentru fiecare fiinţă umană şi din experienţa de viaţă irepetabilă;

- se concretizează în specificitatea individuală a modului de a gândi, de a simţi sau de a acţiona, în capacitatea de efort şi de adaptare, în dinamismul, energia, stilul de muncă, nivelul şi tipul activităţilor, sistemul axiologic şi reţelele de relaţii; .