Predarea și Învățarea în Spritul Dezvoltării Gândirii Critice

ARGUMENT

(DE CE) AVEM NEVOIE DE GÂNDIRE CRITICĂ?

Pentru a putea răspunde la întrebarea-provocare, să reflectăm asupra următoarei poveşti:

În miezul zilei, un tată merse pe străzile prăfuite din Keshan, împreună cu fiul său şi un măgar. Tatăl încălecase pe măgar, iar băiatul îl conducea. „Bietul copil, spuse un trecător. Picioarele lui mici şi scurte încearcă să ţină pasul cu măgarul. Cum poate omul acela să şadă atât de leneş pe măgar, când vede că băiatul se osteneşte?” Tatălui îi merseră drept la inimă aceste cuvinte, coborî de pe măgar la colţul următor şi îl lăsă pe băiat să urce. Dar nu trecu mult, până când un trecător ridică iarăşi vocea şi spuce: ”Ce ruşine! Obrăznicătura stă acolo ca un sultan ,în timp ce bietul şi bătrânul lui tată fuge alături.” Această remarcă îl duru pe băiat foarte mult şi îi ceru tatălui să stea dinapoia lui, pe măgar. „Ai mai văzut vreodată aşa ceva- murmură o femeie în văluri. O asemenea cruzime faţă de animale. Spatele bietului măgar se lasă şi neisprăvitul acela bătrân cu fiul său stau tolăniţi ca şi cum ar fi un divan – biata creatură!” Cei ţintiţi de asprimea ei se uitară unul la celălalt şi, fără să spună un cuvânt, coborâră de pe măgar. Dar abia făcuseră câţiva paşi, când un străin făcu haz de ei, spunând: „Mulţumesc cerului că nu sunt aşa de prost. De ce vă plimbaţi măgarul când nu vă e de nici un folos, când nici măcar nu duce pe vreunul din voi?” Tatăl îndesă o mână de paie în gura măgarului şi îşi lăsă mâna pe umărul fiului său: „indiferent ce facem, există cineva care nu e de acord. Cred că trebuie să ştim noi singuri ce credem că este mai bine.” (Nossarat Peseschkian , 2005,p.197,Poveşti orientale ca instrumente de psihoterapie)

Care este morala acestei povestiri?

În care dintre personaje vă recunoaşteţi - în cea a trecătorilor, în cea a tatălui, a fiului?

Greşesc trecătorii când intervin- De ce?

Poate fiecare dintre noi ne regăsim în postura trecătorilor care intervin într-o situaţie, animaţi de intenţii bune, dorind să schimbăm ceva, credem noi în bine. Nu ne gândim că noi judecăm situaţia din perspectiva noastră, ruptă din contextul mai larg şi mai complex al situaţiei pe care o privim „din trecere”.

Tindem să gândim, să reacţionăm şi să relaţionăm după propriile noastre criterii, valori (ceea ce nu este rău) dar de cele mai multe ori considerăm că modul nostru de „a vedea lucrurile” este singurul valabil sau cel mai bun.

Schimbarea perspectivei ne face să vedem că situaţia pe care odată am respins-o ca fiind nepotrivită, va deveni potrivită, că cel pe care l-am judecat ca fiind „leneş”, era de fapt, amabil sau grijuliu. Ceea ce pare la o primă vedere rău, poate fi dintr-o altă perspectivă, bine. Fără a cădea într-un relativism absolut, trebuie să conştientizăm că lucrurile nu par ceea ce sunt, şi pentru o înţelegere mai profundă avem nevoie de mai multe perspective, mai multe experienţe, mai multe opinii.

Iată de ce într-o societate dinamică şi mai ales, democratică, când fiecare trebuie să se afirme şi fiecare are valorile lui, trebuie să depăşim gândirea dihotomică bine-rău, adevărat-fals, corect-incorect şi să încercăm să gândim fenomenele, oamenii şi faptele „dincolo de bine şi de rău”, după cum se exprima filosoful german Fr. Nietzche.

Această gândire nuanţată, susţinută de logică, de valori şi atitudini pozitive şi deschise faţă de ceilalţi, bazată pe experienţă de cunoaştere şi de viaţă, este gândirea critică.

Gândirea critică se exersează, se antrenează permanent în toate situaţiile concrete de viaţă.

Cursul de faţă ne invită la o schimbare de perspectivă, din postura de „trecători” la cea de gânditori critici.

1. Specificul societăţii cunoaşterii şi comunicării

J. Dewey, în crezul său pedagogic, exprima într-o manieră deosebit de sugestivă că „educaţia este un proces al vieţii”, iar acest proces trebuie să respecte şi să se adapteze condiţiilor sociale în care şcoala funcţioneză.

Educaţia nu poate fi analizată în afara interacţiunii complexe dintre individ şi societate, deoarece „dacă eliminăm factorul social din copil, rămânem doar cu o abstracţie; dacă eliminăm factorul individual din societate, rămânem doar cu o masă inertă şi fără viaţă.” (J. Dewey, 1992,p.48)

Nu putem vorbi despre şcoală fără a nu face referire la tipul de societate în care aceasta există, deoarece, pe de o parte, schimbările din societate îşi pun amprenta asupra mediului educaţional, iar pe de altă parte, şcoala este sau ar trebui să fie principalul factor de susţinere şi promovare al schimbărilor din societate. Cunoaşterea condiţiilor sociale, a culturii şi civilizaţiei actuale dar şi a tendinţelor de evoluţie, devine o necesitate pentru orice profesor/ educator/ formator care formează cetăţenii lumii de mâine.

De aceea o analiză a evoluţiilor din societatea actuală este necesară.

Sintagma cea mai des utilizată pentru a defini/ descrie societatea actuală (post industrială/postmodernă) este „societatea cunoaşterii şi comunicării”

Una din principalele caracteristici ale societăţii moderne este prezenţa unui volum imens de informaţii care presupune schimbări în mentalitatea oamenilor, în stilul de viaţă, în profesie, în educaţie etc. De aceea vorbim despre societatea modernă ca despre o „societate informaţională”(termen introdus de sociologul Daniel Bell în anii 1970).

John Naisbitt în celebra lucrare „Megatendinţe. Zece noi direcţii care ne transformă viaţa” descrie acest tip de societate în care „majoritatea covârşitoare a lucrătorilor din sfera serviciilor se află în realitate angajată în crearea, prelucrarea şi distribuirea informaţiei” (Naisbitt, 1989,p.42)

Societatea informaţională, „un punct cheie al modernităţii”se oglindeşte aşa cum arată Miege (1995) în reorganizarea economică, restructurarea socială, utilizarea noilor tehnologii, trecerea spre o societate descentralizată” (p.59 Learning and teaching in comunication society