Psihodiagnostic

CURS NR.1

ISTORICUL PSIHODIAGNOSTICULUI

Termenul diagnostic este cunoscut, în special, din patologie.El desemneaza, dupa R. Lafon, recunoasterea unei boli, pornind de la semnele descrise de medic si de ceilalti specialisti. Diagnosticul clinic este rezultat al datelor observate de medic; diagnosticul de laborator rezulta din datele furnizate de laborator (date paraclinice).

Diagnosticul medical este un demers complex ce se constituie prin;

- Analiza diferitelor simptome: semiologia;

-gruparea si sintetizarea simptomelor, în cadrul unui sindrom sau al unei boli, ceea ce conduce la elaborarea diagnosticului pozitiv;

- Raportarea datelor culese la datele tipice ale nosolgiei, în vederea stabilirii diagnosticului diferential:

- Investigarea si elucidarea factorilor cauzali pebtru fenomenele patologice constatate, necesare diagnosticului etiologic;

- Decelarea mecanismelor de actiune a factorilor etiologici în producerea reactiilor organismului, având ca rezultat diagnosticul patogen.

Folosit initial exclusiv în domeniul medical, termenul diagnostic ca, de altfel, multi alti termeni a capatat în timp extensie si utilizare în alte domenii. El semnifica un proces integrativ, de sinteza, de evaluare, din care decurg disponibilitati de anticipare sau prognoza si de interventie activa. În functie de obiectul de studiu urmarit se folosesc astazi sintagmele:

- diagnostic social- referitor la grupuri sau populatii studiate în scopul unei actiuni;

- diagnostic pedagogic- pentru forma complexa de cunoastere a individualitatii copilului, organizata de scoala si destinata sa slujeasca si sa fundamenteze actiunea educativa;

- diagnostic psihologic (psihodiagnostic).

Psihodiagnosticul ( psiche = suflet; diagnosis = cunoastere; diagnostikos= capabil de a cunoaste; ) reprezinta un act sintetic de evaluare a formulei psihice a unei persoane ca rezultat al examinarii psihologice.

Cuvântul diagnostic deriva din termenul grecesc diagnosticos, care înseamna apt pentru a recunoaste. Termenii psihodiagnoza si  psihodiagnostic au fost creati prin analogie si extrapolare a sintagmei diagnostic medical. Termenii, desi relativ asemanatori, au în obiectiv diferentieri de abordare a fiintei umane, deci nu se acopera integral ca sens si semnificatie si mai putin ca obiectiv.

În legatura cu atitudinea specialistilor fata de termenul în discutie s-au conturat doua linii de conduita: a- de respingere: b- de acceptare si utilizare.

a. O expresa respingere poate fi constatata în Dictionarul de psihatrie aparut în 1987, sub redactia dr. Constantin Gorgos. Fara a subestima importanta investigatiei psihologice si a valorii ei de utilizare , lucrarea citata afirma existenta unui diagnostic unic (medical) rezultat al demersurilor clinice si paraclinice efectuate in scopul delimitarii bolii, demersuri ce include si examenul psihologic. Psihodiagnosticul ar fi un termen utilizat frecvent în lucrarile de psihologie, care nu a reusit sa depaseasca acest cadru&Asa cum nu se poate vorbi de diagnostic de laborator, diagnostic radiologic etc.nu se poate vorbi nici de diagnostic psihologic, ci de metode proprii de investigatie care, în final, concura la diagnostic&.

Argumentele ce impun delimitarea de punctul de vedere anterior prezentat sunt numeroase. Ne vom referi la câteva:

1. Un prim aspect priveste continutul. Psihodiagnosticul se adreseaza unui sistem hipercomplex  sistemul psihic uman  si nu unor subsisteme; în plus, desi prezinta o imagine a sistemului prin sectiune transversala, acestuia i se ofera, pentru a fi înteles, cauzele organizarii iar din modul de prezentare a specificului actiunii cauzele decurg perspectivele devenirii;

2. Un al doilea aspect vizeaza criteriul domeniului de referinta si de aplicare. Psihodiagnosticul nu se reduce la diagnosticul medical. Finalitatea integrarii psihodiagnosticului în diagnosticul medical este, în fapt, numai un caz particular, sfera de aplicare a psihodiagnosticului fiind considerabil mai larga. În afara domeniului medical, psihodiagnosticul este un demers implicat în selectia si orientarea profesionala, în strategia pregatirii psihice în domenii performantiale( cum ar fi pregatirea sportiva) în terapia recuperatorie a diferitelor tipuri de handicap etc. Abordat din aceeasi perspectiva însusi diagnosticul medical poate fi implicat, alaturi de psihodiagnostic, în diagnosticul pedagogic. În acest caz, nu rezultatele examenelor medicale, ci elaboratul sintetic de evaluare reprezentat de diagnosticul medicakl sta la baza diagnosticului pedagogic, educatorii nearogându-si competenta interpretarii directe a datelor examenelor medicale.

3. În al treilea rînd merita mentionat aspectul formal, al criteriului de clasificare. Diagnosticul psihologic este inclus în clasificare alaturi de diagnosticul radiologic si de cel de laborator. Dar diagnosticul psihologic,vizeaza structurile investigate, în timp ce urmatoarele doua tipul de investigatie utilizat. Nu se respecta, astfel, o conditie elementara în clasificare: aceea de pastrare a criteriului. Abordat din perspectiva tipului de investigatie si în spihodiagnostic se folosesc tehnici proiective, teste de performanta si multe altele.

b. Autorii care au acceptat termenul de psihodiagnostic, l-au folosit cu sensuri diferite. Evolutia în timp a marcat tendinta la extensie, la completitudine. Utilizat initial de H. Rorschach, în sens limitat, pentru a desemna evaluarea psihica rezultata în urma aplicarii testului proiectiv care-i poarta numele, îsi largeste treptat sfera de cuprindere, la început numai în domeniul patologiei, cu sensul dat de Dupre (de analiza a simptomelor psihice ale unei boli mentale în vederea încadrarii în diagnostic), pentru a fi înteles astazi ca identificare de sinteza a specificului psihic al persoanei investigate. Aspectele incluse aici sunt numeroase;

- produsul de sinteza ce releva specificul psihic rezulta din organizarea informatiilor referitoare la cazul (subiectul) investigat, informatii despre factorii ce compun tabloul psihic ( procese, functii, activitati, trasaturi) si relatii existente între ei (interdependente , organizari ierarhice, compensari), toate capatând înseles numai prin raportare la determinantii personali si extrapersonali: