Psihologia Copilului

Imagine preview
(7/10 din 1 vot)

Acest curs prezinta Psihologia Copilului.
Mai jos poate fi vizualizat un extras din document (aprox. 2 pagini).

Arhiva contine 1 fisier doc de 16 pagini .

Profesor: Bonchis E.

Iti recomandam sa te uiti bine pe extras si pe imaginile oferite iar daca este ceea ce-ti trebuie pentru documentarea ta, il poti descarca.

Fratele cel mare te iubeste, acest download este gratuit. Yupyy!

Domeniu: Psihologie

Extras din document

OBIECTUL PSIHOLOGIEI COPILULUI

Psihologia vârstelor este o ramură a psihologiei care descrie și explică modul în care apar și evoluează structurile și substructurile sistemului psihic uman ca rezultat al interacțiunii dintre ereditate și mediu. Psihologia copilului este un subdomeniu al psihologiei vârstelor care descrie și explică apariția și evoluția sistemului psihic în perioada copilăriei.

Copilul este o ființă care începe să se dezvolte încă din perioada prenatală până în jurul vârstei de 10-11 ani. În această perioadă el achiziționează majoritatea elementelor considerate specific umane. De aceea Eduard Claparede spunea despre copil că este un candidat la umanizare. Jean Piaget consideră că în perioada copilăriei se realizează un echilibru între două mecanisme: asimilare și acomodare, scopul sau finalitatea fiind adaptarea la cerințele impuse de mediu.

SCURT ISTORIC AL PSIHOLOGIEI COPILULUI

Rădăcinile psihologiei vârstelor se regăsesc încă în activitatea greacă când Hipocrate făcea o clasificare sau o stadializare pe șapte perioade a câte 7 ani socotind că la 49 de ani se atinge maturitatea. Idei sistematice însă despre psihologia vârstelor vom întâlni abia în sec. 16-17 la Jan Amos Comenius apoi în sec. XVIII la Jean Jaque Rousseau, urmând ca în secolul IX respectiv XX să se scrie o bogată literatură despre copil și copilărie.

Jan Amos Comenius este considerat unul dintre cei mai mari pedagogi ai omenirii fiind atât teoretician cât și practician, lăsând moștenire un sistem de educație care a făcut ca să se dea secolului său denumirea de „secolul didacticii” după lucrarea sa Didactica magna (Marea didactică).

Referitor la vârste, Comenius subliniază că există mai multe etape:

• 0-6 ani – prima copilărie care se află sub influența școlii materne iar educația se focalizează pe dezvoltarea simțurilor.

• 6-12 ani – a doua copilărie care se află sub influența școlii elementare iar educația se focalizează pe dezvoltarea simțurilor, a memoriei imaginației și limbajului.

• 12-18 ani – adolescența aflată sub influența școlii latine, iar educația focalizată pe studiul gramaticii, retoricii, artelor și altor științe.

• 18-24 ani – tinerețea, aflată sub influența academiei, călătoriilor; iar tinerii trebuie învățați cum să mențină armonia și echilibru în cele achiziționate până acum.

Dimitrie Cantemir scrie în 1698 o lucrare intitulată Divanul sau gâlceava înțeleptului cu lumea în care imaginează un dialog între un tânăr și un înțelept. O parte a lucrării este dedicată descrierii vârstelor omului. Autorul identificând următoarele: pruncia, copilăria, pubertatea, voinicia, bărbăția, căruntețea și bătrânețea. Fiecărei etape Cantemir îi realizează un portret.

J.J. Rousseau își expune concepția sa privitoare la copil și la educație în opera sa considerată fundamentală Emil sau despre educație în care imaginează și descrie viața unui tânăr realizând un adevărat portret diferitelor perioade de vârstă. Referitor la stadii autorul subliniază că se parcurg în evoluție următoarele stadii mai importante:

• 0-2 ani – vârsta naturii în care accentul trebuie să cadă pe educația fizică și călirea organismului. Autorii principali cu necesitate trebuie să fie ambii părinți.

• 2-12 ani – perioada copilăriei în care educația se focalizează pe dezvoltarea simțurilor, dezvoltare intelectuală și morală, educația corpului.

• 12-15 ani – vârsta forței în care adultul trebuie să se orienteze spre educația intelectuală, trezirea curiozității, dezvoltarea intereselor prin asigurarea accesibilității informațiilor.

• 15-20 ani – considerată vârstă a furtunilor și pasiunilor în care se continuă educația intelectuală, educația morală, religioasă dar și sexuală.

El este considerat adevăratul descoperitor al copilului și copilăriei. Ideile sale privitoare la acest lucru au influențat întreaga psihologie și pedagogie a secolelor ce au urmat.

(H)Ellen Key autoare a lucrării Secolul copilului în care își expune concepția sa psihologică și pedagogică asupra acestei perioade. Autoarea subliniază că termenul de copil este sinonim cu cel de maiestate, celebră devenind exprimarea sa: „Dați-vă la o parte. Trece maiestatea sa copilul!”

Maria Montessori – pedagog italian care înființează în 1907 primele case ale copilului destinate copiilor orfani sau celor foarte săraci. De influență rusoistă, Maria Montessori va dezvolta un sistem de educație în care accentul cade pe libertatea copilului de a alege în funcție de natura și predispozițiile sale. Ea acordă atenție deosebită, perioadei de la 0-6 ani, perioadă în care accentul în educație trebuie să cadă asupra simțurilor. Lucrarea ei fundamentală în care își expune concepția psihologică și pedagogică se intitulează Descoperirea copilului.

În secolul XX literatura dedicată copilului și copilăriei a cunoscut o dezvoltare de-a dreptul impresionantă. Ca și contribuții importante mai amintim următoarele:

• Ed. Claparede introduce principiile educației funcționale invocând virtuțile sau valențele jocului ca mijloc de educație și de formare.

• O. Decroly în aceeași manieră subliniază importanța legăturii dintre copil, școală și viață, el instituind formula: „Școala prin viață și pentru viață”.

• John Dewey filosof și pedagog, realizează în Chicago o școală experimentală bazată pe principiul: Learning by doing plecând de la principalele nevoi umane: hrană, îmbrăcăminte și adăpost, antrenând copiii în activități de producere a acestora.

La începutul secolului 20, în Franța Alfred Binet și Teodul Simon elaborează prima scală de măsurare a inteligenței aplicabilă cu revizuiri și la ora actuală. Henri Wallon realizează prima revistă intitulată copilăria, marcând începutul dezvoltării unei literaturi impresionante despre copil și copilărie. Jean Piaget este considerat fondatorul psihologiei genetice schimbând radical modul de studiere și de abordare a copilului.

În Rusia s-au remarcat: Vîgotski, Luria, Galperin sau Leontiev.

În literatura românească, contribuții importante au adus: Ursula Șchiopu, Stela Teodorescu, Anatolie Chircev, Anca Munteanu, Tinca Crețu.

DEZVOLTARE, CREȘTERE, MATURIZARE

I. DELIMITĂRI CONCEPTUALE: dezvoltare, creștere, maturizare, caracteristicile acestora

1. Dezvoltare – un proces de acumulări cantitative și salturi calitative care se instituie într-o mișcare ascendentă, de la inferior la superior, de la simplu la complex. Dezvoltarea umană, subliniază Craig și Kermis, se referă la acele schimbări care includ modificări fizice, psihice, sociale de-a lungul existenței unei persoane implicând diferențieri atât cantitative cât și calitative. După Thomas Berndt nu orice modificare poate fi socotită dezvoltare, ci sunt acele modificări ce se produc sistematic succesiv și au o anumită finalitate.

Având în vedere complexitatea ființei umane, dezvoltarea se realizează pe niveluri diferite:

• Din punct de vedere biologic dezvoltarea implică modificări morfo-funcționale, cantitative și calitative care se produc în organism de-a lungul vieții individuale.

• Din punct de vedere psihologic dezvoltarea implică acele modificări ce se produc la nivelul sistemului psihic. Vorbim despre dezvoltare cognitivă, afectivă, motivațională și volitivă.

• Din punct de vedere socio-cultural dezvoltarea presupune acumularea de norme și reguli sociale, de comportamente și deprinderi care permit o bună adaptare și o bună relaționare cu semenii.

În psihologie până în anii 70 se accentua asupra dezvoltării ca fiind un proces specific numai unei anumite perioade sau unui ciclu din existența individului (creștere și dezvoltare), socotindu-se că procesele de degenerescență (regresie) nu intră în conceptul de dezvoltare. În 1973, Klaus Riegel subliniază o modalitate nouă de abordare a dezvoltării din prismă dialectică, susținând că dezvoltarea începe încă din perioada prenatală și continuă până la moarte. În Life span developement el susține că dezvoltarea se realizează din perioada prenatală până la moarte.

2. Creșterea – se referă la aspectul fizic, anatomic al dezvoltării constând în apariția unor indici cantitativi ai masei somatice a organismului, și nervoase. Creșterea se realizează neuniform și foarte diferențiat. Astfel Jean Dupre subliniază că apar anumite elemente specifice concretizate în:

• Organe și conduite cu ritm de creștere foarte rapid în primul an de viață și care se atenuează treptat, revenind în perioada pubertății (talia, scheletul, mușchii, aparatul respirator, digestiv și rinichii). Regresia lor este inegală.

• Organe a căror mărime ajunge la dimensiuni adulte sau cvasi-adulte în primii doi ani. Encefalul, măduva spinării sau aparatul optic. Regresia este lentă și intervine după 30 de ani.

• Organe a căror dezvoltare este neînsemnată în perioada copilăriei, devine activă însă în pubertate (organele genitale).

• Organe și structuri cu ritm intens în copilărie și care descresc apoi după vârsta de 12 ani (timus)

3. Maturizarea – se referă la aspectul fiziologic al dezvoltării constând în modificări funcționale interne, biochimice care se produc de-a lungul evoluției individului. Maturizarea cuprinde însă și nivelul psihic și cel sociocultural al personalității. Maturizarea psihosocială se exprimă în mărirea indicelui de adaptabilitate și integrare a individului în cadrul unui grup.

Fisiere in arhiva (1):

  • Psihologia Copilului.doc