Psihologia Dezvoltării

1. CE ESTE PSIHOLOGIA DEZVOLTĂRII?

Psihologia dezvoltării reprezintă studiul modificărilor psihologice care au loc începând de la naştere şi până în perioada bătrâneţii (Birch, A., 2000, pag.13).

Cele mai profunde schimbări apar în perioada copilăriei. Prin urmare, majoritatea cercetărilor s-au centrat asupra copilăriei şi adolescenţei. Acest lucru se datorează, în parte, celor mai importanţi teoreticieni, Freud şi Piaget, care au influenţat gândirea cercetătorilor despre dezvoltare, concentrată până în perioada adolescenţei. Dacă studiului senectuţii i s-a acordat atenţia cuvenită, studiul vârstei adulte a cunoscut amploare abia după cel de-al doilea război mondial, fiind în creştere preocupările faţă de această perioadă.

1.1. Conceptul de dezvoltare

În general prin dezvoltare se înţelege un proces complex de trecere de la inferior la superior, de la simplu la complex, de la vechi la nou printr-o succesiune de etape, de stadii, fiecare etapă reprezentând o unitate funcţională mai mult sau mai puţin închegată cu un specific calitativ propriu. Trecerea de la o etapă la alta implică atât acumulări cantitative, cât şi salturi calitative, acestea aflându-se într-o condiţionare dialectică. Dezvoltarea personalităţii se manifestă prin încorporarea şi constituirea de noi conduite şi atitudini care permit adaptarea activă la cerinţele mediului natural şi socio-cultural. Dezvoltarea permite şi facilitează constituirea unor relaţii din ce în ce mai diferenţiate şi mai subtile ale copilului cu mediul în care trăieşte şi se formează. Datorită acestor relaţii se elaborează şi se „construiesc” diferitele subsisteme ale psihicului infantil în evoluţia sa spre starea de adult.

Dezvoltarea are caracter ascendent, asemănător unei spirale, cu stagnări şi reveniri aparente, cu reînnoiri continue. Ca proces ascendent, dezvoltarea este rezultatul acţiunii contradicţiilor ce se constituie mereu între capacităţile pe care le are, la un moment dat, copilul şi cerinţele din ce în ce mai complexe pe care le relevă factorii materiali şi socio-culturali cu care acesta este confruntat în devenirea sa. Copilul acţionează pentru satisfacerea trebuinţelor şi năzuinţelor sale şi astfel posibilităţile de care dispunea anterior sporesc. Pe această cale contradicţiile dintre trebuinţe şi posibilităţi se lichidează, oferind loc altora care, la rândul lor, aşteaptă o nouă rezolvare.

Conduita esenţială a rezolvării şirului ascendent de contradicţii este activitatea, efortul depus de individ în mod sistematic şi mereu adecvat etapei dezvoltării sale.

În cadrul dezvoltării psihice a fiinţei umane, caracteristicile individuale, particularităţile diferitelor fenomene psihice imprimă o notă specifică dezvoltării, un ritm propriu de creştere şi transformare, diferit de la un individ la altul, cu nuanţe personale ce îşi află originea în potenţialul său biopsihic, precum şi în condiţiile de mediu în care trăieşte.

Formarea personalităţii copilului în ontogeneză este, deci, un proces complex construit ierarhic pe niveluri, cu diferenţe sensibile de la o componenţă la alta, dominate, însă, de o relativă armonie, proprie fiecărui nivel.

2. FACTORII DEZVOLTĂRII PSIHICE

2.1. Factorii externi şi factorii interni

Dezvoltarea psihică este rezultatul interacţiunii factorilor externi şi interni. Cei externi sunt constituiţi din totalitatea acţiunilor şi influenţelor ce se exercită din exterior asupra dezvoltării şi formării personalităţii umane. Aceştia sunt mediul şi educaţia. Factorii interni sunt constituiţi din totalitatea condiţiilor care mijlocesc şi favorizează dezvoltarea psihică. În categoria de „factori” sau „condiţii interne” putem include patrimoniul nativ, transmis prin mecanismul genetic, efectele maturizării biologice, precum şi totalitatea achiziţiilor realizate de-a lungul „istoriei” individuale, sedimentate prin intermediul mecanismului dezvoltării psihice (aptitudini, interese, trăsături caracteriale, sentimente, opinii, aspiraţii, idealuri etc.). Cele două categorii de fenomene, bioenergetice şi psihologice, nu se prezintă în stare pură. Dacă originea acestora din urmă se află în realitatea externă, metamorfozarea şi transformarea lor în condiţii interne antrenează factorii biogenetici. Achiziţiile psihice se obţin numai pe fondul interacţiunii dintre individ şi mediu, cerinţele externe, îndeosebi ale mediului social, se interiorizează, devenind astfel moduri de gândire, aspiraţii, atitudini, motive, valori etc.

2.1.1. Ereditatea

Ereditatea cuprinde un complex de dispoziţii virtuale sau scheme funcţionale ce se transmit de la antecesori la succesori prin intermediul mecanismelor genetice. Patrimoniul ereditar al fiecărui individ rezultă din combinarea unităţilor genetice materne şi paterne. Deoarece există posibilităţi infinite de combinare a celor două categorii de unităţi genetice în cadrul celulei germinale, probabilitatea apariţiei unor indivizi identici este practic nulă. Excepţie de la această diversitate o fac gemenii monozigoţi care, provenind din acelaşi ou, sunt identici din punct de vedere ereditar, unităţile genetice materne şi paterne fiind repartizate egal.

Cercetările întreprinse în cadrul geneticii moleculare au dus la elucidarea substratului material al eredităţii. Acesta este format din cromozomi, gene şi acizi nucleici. S-a stabilit că fiecare specie are un număr oarecare de cromozomi. La om, numărul este de 23 perechi. Genele sunt situate pe cromozomi într-o ordine liniară. La rândul lor, genele sunt constituite din acizi nucleici care determină proprietăţile şi efectele genelor. Toate aceste componente, cromozomii, genele şi acizii nucleici, se află în nucleul celulei. Ereditatea are, deci, o bază materială, chimică, ai cărei constituenţi sunt macromoleculele de acizi nucleici care intră în componenţa genelor. Aceste macromolecule conţin, într-o formă codificată, o anumită informaţie genetică.

Din punct de vedere psihologic, calitatea de informaţie stocată într-o celulă constituie mesajul genetic care, în forma sa latentă, prealabilă acţiunii factorilor de mediu, este cunoscut sub denumirea de genotip. Din interacţiunea genotipului cu mediul înconjurător apare fenotipul, ca o sinteză între ceea ce este ereditar şi influenţele mediului ca un răspuns al genotipului la aceste influenţe.