Psihologia Educației

1. Obiective

Acest scurt istoric al psihologiei educaţiei în România prezintă în sinteza şi urmăreşte familiarizarea cu problemele fundamentale ale domeniului.

Este o sinteză în general, dar şi una a „momentului”, de aceea, în cuprinsul ei se schiţează contribuţiile majore în domeniul învăţării şcolare: „Întemeietori”,„Continuatori”, „Specificul psihologiei educaţiei”, „Intelectul specific şi problema constituirii anticipate a intelectului dezirabil”.

O dată însuşite aceste obiective generale, din scurtul istoric şi sinteza acestuia, cursul poate fi parcurs mai uşor.

2. Introducere

A înţelege astăzi psihologia educaţiei înseamnă a parcurge istoria ei (de la pedagogia pedagogică, la didactica intelectului), aşa cum apare mai ales din perspectiva aplicaţiilor ei practice. Este un drum lung, care nu poate fi scurtat rezonabil decât prin analiza primelor şi ultimelor verigi ale lanţului şi prin rezumarea drumului parcurs.

Vom începe cu prima verigă: pedagogia psihologicã, vom continua cu enunţarea momentelor parcurse, pentru a încheia cu punctul final la care s-a ajuns. Până în decembrie 1989, aşa cum pedagogia era formată din două părţi principale: didactica (care se ocupa cu problemele instruirii din perspectivă pedagogică) şi teoria educaţiei (care se ocupa cu problemele educaţiei, din aceeaşi perspectivă), exista şi o psihologie pedagogică, formată tot din două părţi: psihologia instrucţiei şi psihologia educaţiei. Ea studia acelaşi domeniu ca şi pedagogia, dar din perspectivă psihologică.

Din motivele de mai sus, o psihologie a educaţiei, independentă de psihologia pedagogică (deci nu ca parte a ei), nu avea nici un rost şi ea nici nu a fost elaborată. Se preda psihologia pedagogică, cu ambele componente: instrucţie şi educaţie, în calitate de capitole mari sau părţi esenţiale ale ei.

Situaţia s-a schimbat brusc, o dată cu ordinul Ministerului Educaţiei Naţionale Nr. 3345/25.02.1999, cu privire la pregătirea iniţială psihopedagogicã a viitorilor profesori şi institutori. Ordinul a luat prin surprindere „frontul” pedagogic şi psihologic, deoarece psihologia

educaţiei apărea ca un obiect de învăţământ distinct, astfel: psihologia educaţiei: an I, semestrul II; două ore curs; o oră seminar pe săptămână. Examen pe semestrul II.

În acest caz, psihologia educaţiei nu mai era înţeleasă ca „parte” a psihologiei pedagogice, ci pur şi simplu ca denumire a psihologiei pedagogice în limba engleză. Era vorba de traducerea exactă în limba română a ştiinţei denumită în engleză „Educational Psychology” (psihologia educaţiei). În adevăr, în Occident (în SUA în primul rând), sepreda un obiect de învăţământ denumit „Psihologia educaţiei”, iar în Răsărit (în ţările comuniste), se preda psihologie pedagogică, domeniul de preocupări rămânând acelaşi: copilul în context şcolar, instruirea şiformarea lui.

Dar, Ordinul MEN nr. 3345 nu schimba pur şi simplu denumirea unui obiect de învăţământ, occidentalizând-o (făcea şi aşa ceva), ci propunea o altfel de psihologie pedagogică, una care să se ocupe de problemele şcolii, sub denumirea de psihologie a educaţiei, care evoluase „rupt” de psihologia pedagogică existentă la noi şi care acumulase multe informaţii diferite şi deosebit de valoroase. Încurcătura produsă nu venea, deci, de la domeniul studiat, el rămânea acelaşi, ci de la faptul că psihologia pedagogică şi psihologia educaţiei (în înţelesul ei occidental), acumulaseră nu numai informaţii comune, ci şi unele foarte diferite.

De unde nevoia de a le trata în paralel şi de a încerca sinteza lor. Şi mai apărea o problemă dificilă. Psihologia pedagogică apăruse în paralel cu pedagogia experimentală încă la sfârşitul secolului XIX şi începutul secolului XX, şi nu numai în Rusia, ci şi în Germania şi alte ţări europene. De aici nevoia altor precizări. Pedagogia se desprinsese de filosofia speculativă, chiar cu J.Fr. Herbart iar, ca urmare, acumulase informaţii psihologice importante despre funcţionarea intelectului infantil şi uman în general, devenind o pedagogie psihologicã în două variante: filosofică (speculativă) şi experimentală, ambele devenind o realitate a progresului în sfera educaţiei, de unde şi nevoia de a începe cursul de psihologie a educaţiei chiar cu izvoarele, adică cu „pedagogia psihologică” şi abia apoi cu „psihologia pedagogică” şi „psihologia educaţiei”, ca momente distincte ale unei sinteze posibile.

Evoluţia în aceste direcţii distincte ale cercetării domeniului este reală, chiar dacă « amestecul” apare destul de frecvent la nivelul metaanalizei. Oricum, un capitol al cursului nostru va trebui să trateze cu atenţie pedagogia psihologică, în diferitele ei ipostaze în timp şi spaţiu, apoi psihologia pedagogică în varianta ei sovietică, mai ales, deoarece ea a acumulat informaţii importante în domeniul instrucţiei şi educaţiei. Într-un capitol diferit va trebui să analizăm apoi „psihologia educaţiei”, deoarece şi aceasta a acumulat informaţii importante în aceleaşi domenii. Mai mult, fondurile uriaşe puse la dispoziţia cercetării psihologice în SUA (în comparaţie chiar cu ţările din Europa Occidentală) au permis acumularea de date care au impus „psihologia educaţiei” din SUA întregii lumi.

A fost justificat Ordinul MEN nr. 3345 din 1999, dar el a luat cu adevărat prin surprindere frontul pedagogic şi psihologic. Lucrările de care dispunem rămân tributare vechiului mod de gândire, cel mai

recent exemplu fiind Dicþionarul de psihologie (coord. Ursula Şchiopu, 1997), în care psihologia educaţiei nici nu figurează, în ciuda faptului că la elaborarea lui au contribuit unii dintre cei mai importanţi „psihologi” ai momentului, asta ca să nu mai vorbim de dicţionarele mai vechi ale „Estului comunist”. Dar, cum mai putem trece azi peste faptul că de psihologia educaţiei ţine studiul naturii gândirii în diferite domenii (specificul ei), modul în care trebuie structurate informaţiile, proiectarea anticipată a obiectivelor curriculare sub raportul capacităţilor intelectuale ce urmează a se forma, evaluarea lor riguroasă etc. Dificultăţi şi mai mari apar în ceea ce priveşte ierarhizarea contribuţiilor. În ţările foste comuniste, amestecul dintre ideologie şi ştiinţă a încurcat serios ierarhia valorilor, inclusiv în domeniul care ne preocupă, propulsând în vârf oameni care nu aveau nici o legătură cu psihologia, ci doar cu poziţia de putere în structura socială. Şi nu este vorba numai de „conducători” din „sfera de vârf”, ci şi de „nomenclaturişti” mai „mărunţi”, care au dominat administrativ ministere şi edituri, institute de cercetări, facultăţi şi catedre, care s-au străduit să reeşaloneze valorile în domeniu, după interese mai vechi şi mai noi. Ignorarea specialiştilor din „exteriorul sistemului” (din ţările capitaliste), ca şi a celor din „interiorul” lui („marginalii”), ori preluarea lor arbitrară sau deformată, vor rămâne realităţi istorice imposibil de ocolit multă vreme de aici înainte. Aşa se şi explică dominarea unor nume într-un interval de timp în care poziţia lor socială a fost puternică şi intrarea lor ulterioară în anonimat. Cu toate acestea, o psihologie a educaţiei, concepută ca o succesiune de momente evolutive esenţiale, este posibilă şi necesară, mai ales dacă intenţia este dublată de nevoia unor clarificări majore pentru tinerele generaţii de studenţi, care vor fi implicaţi semnificativ în modernizarea învăţământului românesc în viitor.