Psihologia Educației

Capitolul 1.

VÂRSTA ŞCOLARĂ ŞI PARTICULARITĂŢILE EI ÎN

FORMAREA PERSONALITĂŢII ELEVULUI

1.1. Unitatea bio-psiho-socială a individului uman

Individul uman, omul, este un univers complex, greu , dificil, de definit , dat de integralitatea şi unitatea dimensiunilor sale bio-psiho-sociale, relaţională şi interacţională; este o existenţă care se construieşte şi devine fenomen ce se autocreează şi se autodefineşte; este o entitate bio-psiho-socială,

O unitate care se compune din dominante naturale, psihologice şi sociale: naturalul şi psihologicul sunt determinări materiale şi spirituale, mentale şi constituie invarianta, permanenţa unor componente, iar socialul este dimensiunea care indică diferenţierea dintre indivizii umani.

Individul uman, arată V.Pavelcu (1968), este plurideterminat în unitatea sa: ceea ce este biologic la om, este în acelaşi timp psihic şi social; ceea ce este psihic este natural şi social; iar ceea ce este social este în aceiaşi măsură natural şi psihic. P. Janet susţine că omul nu se naşte om, el devine om prin procesele fundamentale de integrare şi socializare, procese prezente din preconcepţie-concepţie-dezvoltare

1.2. Ereditatea – mediul –educaţia.

În realizarea omului ca om participă o multitudine de factori: ereditari, naturali; mediul natural şi social; educaţia, prin care se înfăptuiesc procesele de integrare şi socializare

Ereditatea exprimă capacitatea materiei vii de a transmite de la o genă la alta mesaje de specificitate: morfologice, fiziologice şi biochimice de la ascendenţi la descendenţi în formarea codului genetic. Merită a fi subliniate câteva aspecte privind ereditatea:

- moştenirea ereditară creează predispoziţii şi potenţialităţi şi nu asigură o simplă transmitere a trăsăturilor;

- sunt cel mai bine cunoscute caracteristicile morfologice

- şi biochimice faţă de cele psihice;

- diversitatea psihică are şi ea o dominantă ereditară, dar nu rămâne numai la aceasta;

- ereditarul nu se confundă cu congenitalul (natutivul)care conţine şi elemente dobândite dinaintea naşterii;

- ereditarul se poate exprima în anumite momente de vârstă, sau poate sta latent toată viaţa;

- ereditatea dă unicitate biologică ca premisă biologică pentru unicitatea psihică;

comportă cea mai mică încărcătură instinctivă ca formă de comportament;

ereditatea se exprimă divers în aspecte psihice chiar dacă unele dimensiuni ale psihicului poartă amprenta eredităţii- temperamentul, aptitudinile, emotivitatea, patologia psihică- iar altele mai puţin- atitudinile, voinţa, caracterul etc. Hotărâtor pentru o persoană poate fi ereditatea, pentru o altă persoană acea trăsătură nu-i semnificativă, dar este hotărâtor mediul existenţial, educaţia, modelul cultural însuşit şi practicat.

Mediul-reprezintă factorul de dezvoltare umană; este ansamblul elementelor cu care individul uman interacţionează direct sau indirect pe întreaga rută a dezvoltării sale. Planul abordării mediului este multiplu: natural- geografic- climă- relief etc.; social-educaţional cu rol determinant pentru om, familie, grup, colectivitate umană. Mediul acţionează direct sau indirect asupra omului, ca realitate fizică, perceptibilă, ca lumea obiectelor naturale sau sociale, ca ansamblul al relaţiilor şi semnificaţiilor care dă substanţa construcţiei umane. De reţinut este faptul că nu prezenţa/absenţa factorilor de mediu trebuie discutată, ci măsura, maniera şi rezonanţa interacţiunii dintre factorii mediului şi individul uman, pentru că un factor de mediu prezent/ neutru/indiferent ca acţiune devine/ este inert din perspectiva dezvoltării individului uman. Important este ca aceşti factori să acţioneze asupra individului uman, asupra omului ca şi omul asupra lor. Prezenţa neutră/albă sau indiferentă – în forma obiectelor, capacităţilor familiei, grupurilor, relaţiilor- nu stimulează şi nu transformă benefic individul uman, universul lui psihic.

În acest context un loc de seamă ocupă conceptul de nişă de dezvoltare, concept introdus de Super, C. M. şi Harkness, S.(1986) şi care exprimă totalitatea elementelor cu care un copil intră în relaţii la o vârstă dată. Prin nişa de dezvoltare se are în vedere faptul că: se pleacă de la copil către mediu şi nu invers; copilul şi activităţile lui reprezintă punctul de referinţă în identificarea unor nişe de dezvoltare la diferite vârste; structura nişei de dezvoltare cuprinde: obiectele şi locurile accesibile copilului la diferite vârste; răspunsurile şi reacţiile anturajului faţă de copil; cerinţele adultului şi nivelul lor de performanţă; activităţile impuse/propuse sau acceptate de copil. O componentă a nişei dezvoltării o reprezintă culturile diferite cu particularităţile lor chiar pentru aceiaşi vârstă: nişa dezvoltării de tip occidental, african, asiatic, american etc., cu efecte diferite pentru identificare diferenţierii si evoluţiei bio-psiho-sociale a copilului. Trebuie reţinut faptul că impactul reprezentărilor sociale despre copil şi copilărie în structura nişei de dezvoltare apare ca un mixaj, ca o suprapunere pe aceiaşi lungime de undăîntre ceea ce este copilul şi ceea ce se crede că este copilul. Copilul este o realitate infantilă, în sens general, numai că în culturi diferite, potrivit lui Bril, B., Lehalle, H.(1988), din perspectiva utilizării bugetului de timp, acesta reprezintă realităţi culturale diferite: copilul american acordă cel mai mult timp, în perioada 4-9-ani, studiului, cel din Kenia, muncii, din Japonia, jocului, din India, interacţiunilor sociale etc. Aşadar, mediul poate fi o şansă sau o frână în dezvoltarea copilului, poate fi un blocaj în condiţiile când este substimulativ, ostil, alienant, sau insecurizant.