Psihologia educației 3

1. Factorii cognitivi şi noncognitivi ai învăţării în şcoală

Natura celui care învaţă (alături de natura cunoştintelor ce vor fi învăţate şi de natura procesului învăţării) constituie teme de interes major pentru teoreticienii şi practicienii educaţiei.

Particularităţile elevului, ca una din cele trei categorii de factori de care depinde învăţarea în şcoală (alături de particularităţile situaţiei de învăţare şi de particularităţile profesorului sau educatorului) au constituit obiectul unor intense cercetări în diversele ramuri ale psihologiei şi ale psihologiei educaţiei.

În ce priveşte natura procesului învăţării, specialiştii sunt în consens cu modelul lui R.Gagné (1974), construit în baza modelului skinnerian al condiţionării operante şi a modelul lui J.Bruner, conform căruia actul învăţării consistă în opt enimente ale învăţării, unele interne altele externe elevului:

1. motivaţia (expectanţa);

2. aprehensiunea (perceperea materialului);

3. achiziţia (codarea cunoştintelor);

4. stocarea (reţinerea în memoria de scurtă sau de lungă durată);

5. reactualizarea (recunoaşterea, reproducerea, destocarea din memorie);

6. generalizarea (transferul cunoştintelor în situaţii noi);

7. performanţa (punerea în practică a cunoştintelor);

8. feed-back-ul (obţinerea unor cunoştinţe despre rezultatele învăţării).

Aceste „evenimente" au o desfăşurare procesuală, pot fi abordate şi ca faze ale activităţii de învăţare, faze care, în funcţie de sarcina de învăţare pot fi scurtate sau prelungite conştient, voluntar, de profesor sau de elev, respectiv:

- perceperea/receptarea materialului care necesită inducerea unei stări de atenţie, de activare cerebrală;

- înţelegerea, desprinderea relatiilor şi notelor relevante ale informaţiilor;

- condensarea informaţiei în noţiuni, legi, principii etc.;

- fixarea în memorie, "stocarea" informaţiei;

- actualizarea cunoştinţelor sub forma reproducerii şi mai ales a operării, a transferului, în condiţii apropiate de cele de la lecţie sau într-un context nou;

- utilizarea informaţiilor;

În fiecare din aceste faze sunt implicate preponderent mecanisme psihice care se potenţează reciproc, psihicul uman comportându-se ca un sistem sinergetic.

Factorii cognitivi ai învăţării se referă la comportamentul de căutare a informaţiei, cu un înalt nivel de conştientizare. Gândirea şi rezolvarea de probleme sunt exemple de comportamente cognitive iar factorii afectivi reflectă acele aspecte ale comportamentului care implică sentimente şi emoţii şi care uneori pot fi exterioare scopului conştiinţei (Lindgren, 1967, p.281).

În ce priveşte natura elevului, adică factorii interni care influenţează abilitatea de a învăţa, cel mai frecvent au fost studiaţi factorii cognitivi dar s-a recunoscut şi importanţa factorilor afectivi şi a altor factori ca motivaţia, nivelul de maturizare, vârsta, sexul, mediul social, gradul de anxietate, imaginea de sine, tipul temperamental sau orientarea extravertă - intrrovertă a temperamentului, deprinderile de studiu (deprinderea de a utiliza diferite forme de întărire, de organizare a timpului, de organizare a materialului, de recapitulare, de stabilire a unor scopuri realiste pentru învăţare, de abordare superficială sau profundă a sarcinilor de învăţare).

Cum pot fi controlaţi parametrii lor de funcţionare în aşa fel încât să asigure o învăţare eficientă, sau, parafrazând un teoretician al motivaţiei (Maslow), cum poate fi făcut un elev să înveţe tot ceea el poate să înveţe, continuă să rămână una din marile provocări pentru managerii dezvoltării - învăţării - educaţiei şi instruirii în şcoală.

Literatura de specialitate operează cu dihotomia factorilor interni ai învăţării şcolare în factori cognitivi şi noncognitivi (sau în variabile cognitive, afective şi sociale) deşi se recunoaşte că respectiva diferenţiere se face oarecum artificial (Ausubel, Robinson, 1981, p.403).

Faptul că învăţarea şcolară presupune în primula rând „operarea" cu cunoştinţe poate fi o explicaţie a raţiunii pentru care ea a fost frecvent identificată cu cogniţia şi analizată în termenii mecanismelor cognitive, mai ales ai mecanismelor cunoaşterii logice (gândirea, înţelegerea, memoria).

D'Hainaut utilizează sintagma „activităţi cognitive" în sensul clar de activităţi prin care cel care învaţă asimilează cunoştinţe dintr-o anumită disciplină şcolară în conformitate cu anumite obiective ale predării-instruirii. El distinge trei niveluri de operaţii cognitive:

- operaţii specifice,

- operaţii simple şi

- operaţii complete.

Operaţiile specifice fac să intervină instrumentarul operatoriu propriu materiei tratate (reproducerea, conceptualizarea şi aplicarea). În aceste operaţii iniţiativa celui educat este redusă dar sunt importante pentru că pun în acţiune altele, de nivel superior.

Prin operaţii simple, autorul defineşte acele operaţii care nu presupun operatori strict proprii materiei tratate cum sunt explorarea (realului şi posibilului) şi mobilizarea (convergentă şi divergentă.

Operaţiile complete sunt cele care cer multă iniţiativă din partea elevului (operaţii combinate şi îndeosebi de rezolvare de probleme.).

În învăţare sunt implicate toate mecanismele psihice, atât cele de receptare şi de prelucrare primară cât şi cele de transformare a informaţiilor, de susţinere energetică şi dinamizare a comportamentului (motivaţia şi afectivitatea, cu toate structurile lor simple sau complexe, cu toate legile dinamicii lor speciale), de reglare psihică elementară sau complexă (voinţa) şi, nu în ultimul rând personalitatea elevului, cu constructele sale specifice şi cu nivelurile sale de structurare (inclusiv aşteptările şi aspiraţiile, imaginea şi respectul de sine).