Psihologia Educației

Introducere în problematica disciplinei

Pentru a crea un cadru mai realist pentru cursul nostru este necesar mai întâi sa ne definim termenii: sa ne referim la natura, sfera de cunostinte vizate de psihologia educatiei si valoarea ei pentru educatorul de profesie.

1. Specificul obiectului disciplinei “Psihologia educatiei”

Psihologia educatiei cuprinde ansamblul de cunostinte fundamentale de psiholgie structurat în forma specifica pe care o presupune activitatea de învatare scolara urmarind sa ofere profesorului o explicatie stiintifica a comportamentului elevului.

Fireste, psihologia educatiei este un sector de aplicare a psihologiei dar, se constituie ca un domeniu distinct deoarece problemele psihologice referitoare la educatia scolara au specificitatea lor.

Psihologia educatiei poate fi considerata ca ansamblul preocuparilor de ordin psihologic centrate pe: investigatia psihologica a structurilor învatamântului scolar =“psihologia sistemului educativ” , investigarea psihologica a educatiei indiferent de vârsta = “psihologia nivelurilor si a tipurilor de educatie” dar si studiul conduitelor si al proceselor psihologice provocate sau utilizate în actiunea educativa propunându-si ameliorarea acestei actiuni .

In strânsa relatie cu domeniul de studiu asumat, psihologia aplicata scolii a capatat denumiri diferite : psihologia scolarului (a scolarilor) privind mai ales aspecte de vârsta ale elevilor si caracteristicile etapelor scolare (Jadoulle,1995), psihologie în sprijinul scolii, (pentru scoala) cuprinzând acele date si rezultate psihologice posibile a fi extinse si generalizate în învatamântul scolar; psihologia învatarii (a instruirii) scolare (Bastien, Hermas,1954) cu referire speciala la activitatea didactica din scoala;psihologia educatiei care studiaza sub unghi psihologic procesul instructiv-educativ ce acopera vârstele între 6-18 ani (I.Radu,1974) psihologie pedagogica conceputa ca ramura menita sa fundamenteze normele, principiile, procesele pedagogice introduse în învatamânt (Ausubel si Robinson, Rosca, Pavelcu, Zorgo, Chircev), pedagogo-psihologie (Delaz, Leif,1965), psihologia educatiei (Kolesnic,1964), psihologia educatului (de l'éduqué), psihologia dezvoltarii, etc.

Din diversitatea acestor accente ale autorilor privind aplicarea cunostintelor psihologice la realitatea scolara putem desprinde sensul si ratiunea studierii unei psihologii elaborate pentru uzul oamenilor scolii.

Indiferent de accentul pus de una sau alta din orientari, este evident ca în toate cazurile se constata o interesanta si fertila convietuire între psihologie si stiintele educatiei. În acest context, psihologia educatiei poate fi privita ca subramura a teoriei pedagogice care se ocupa de acele variabile a caror natura este strict psihologica. (intelectul celui care învata, motivatia, personalitatea pot fi considerate în acest caz variabile independente –cauzale- dar si variabile dependente –rezultate).

De-a lungul timpului între psihologie si stiintele educatiei s-au stabilit numeroase afinitati, asemanari, locuri de subordonare, tensiuni si conflicte.

- A existat optica potrivit careia psihologia si pedagogia implica doua atitudini de neconciliat: a cunoaste (apanajul psihologiei care este nepredictiva, nu propune ceea ce trebuie sa se faca, ci doar încearca sa descopere ceea ce se poate face pentru optimizarea învatarii.) si a schimba (obiectivul educatiei, al pedagogiei). Exclusivismul acesta s-a dovedit desuet si chiar neproductiv. Este de neconceput astazi modelul unei profesor care doar corecteaza greselile, judeca si sanctioneaza. Un astfel de profesor nu va ajunge niciodata la “neutralitatea binevoitoare a psihologiei” (Reuchelin). Pe de alta parte, psihologul antrenat exclusiv în notatia obiectiva a comportamentului, fara interventia pentru a modifica acest comportament se dovedeste nepregatit pentru mediul educativ.

- Contradictia amintita –a cunoaste si a schimba- a fost serios atenuata de psihologia secolului al XX-lea. Se recunoaste ca psihologia întretine cu pedagogia doua tipuri de relatii profunde:

a) cele referitoare la elev: pedagogia a recurs la psihologie ca la o disciplina ce poate oferi date generale privind stadiile de dezvoltare a elevului, precum si informatii particulare în legatura cu vârsta mentala sau cu tulburarile care însotesc copilaria;

b) cele referitoare la metodele de învatamânt propriu zise pentru ca, sub aspectul metodei,psihologia educatiei utilizeaza cercetarea mai frecvent decât alte ramuri ale teoriei pedagogice (de exemplu, metoda experimentala ofera mai multe garantii de identificare a variabilelor care constituie cauza reala a producerii unui anume rezultat).

Psihologia, utilizata frecvent pentru a justifica diferitele teorii pedagogice, a patruns si în practica educationala facilitând, prin întelegerea specificului vârstelor, raporturile stabilite între elev si metodele de învatamânt dar si interesul pentru “copilul concret” în acelasi timp manifestându-se ca totii copii, ca unii si ca niciunul. W.James preciza: “Ne înselam estimând ca putem deduce din psihologie teorii si metode direct aplicabile în sala de clasa. Pedagogia si psihologia înainteaza împreuna fara ca între ele sa existe raporturi de supunere. O metoda educativa trebuie sa fie de acord cu psihologia fara ca aceasta din urma sa fie în mod necesar singura care raspunde unor astfel de situatii” .

Aplicabilitatea directa a psihologiei în procesul educativ este relevata de o multitudine de situatii:

- educatia tine tot mai mult cont de datele oferite de psihologie privind natura inteligentei si cunoasterii, mecanismele creativitatii, rolul experientei în formarea notiunilor si mecanismele transmiterii sociale sau lingvistice de la adult la copil, factorii reusitei scolare,

- se cauta vârsta optima pentru învatarea unui ansamblu de notiuni si ordinea în care poate fi învatat acest ansamblu,

- cunoasterea procedeelor de învatare si a factorilor susceptibili a fi influentati este utila pentru perfectionarea metodelor pedagogice si introducerea de noi tehnici de învatare,

- descoperirile facute în psihologia copilului sunt la originea efortului de renovare a învatamântului în matematica, limbi straine,

- testele psihologice au inspirat metodele de evaluare pedagogica.

Se impune si precizarea ca problemele care se pun în procesul de învatamânt nu sunt problemele unui “copil abstract” considerat în afara mediului social, ci ale elevului aflat în anumite conditii scolare, cel mai adesea în cele ale clasei, veritabila structura umana în domeniul educatiei. In acest context, mai importanta decât distinctia categorica dintrepsihologia educatiei si celelalte stiinte socio-umane este cooperarea si interdisciplinaritatea, explicarea si întelegerea realitatii scolare impunând apelul la concepte si adevaruri din multiple domenii precum: psihologia copilului, psihologia sociala, psihofiziologia infantila, genetica umana, pedagogia didactica si chiar domenii conexe precum sociologia familiei, antropologia culturala.