Psihologia învățării

Definirea învatarii din perspectiva pedagogica presupune diferente semnificative fata de definirea ei din perspectiva psihologica dar impune recursul frecvent la conceptualizarile realizate în contextul abordarii psihologice. Mediile educogene exercita asupra individului influente specifice, în modalitati specifice, imprima dinamicii psihicului uman anumite ritmuri în functie de propriile lor particularitati.

Printre particularitatile care diferentiaza influenta mediilor educogene de influenta sociala în general, retinem:

1. planificarea riguroasa si explicita a asimiliarii de cunostinte, deprinderi si atitudini în vederea dezvoltarii intelectuale si sociale a individului uman în conformitate cu anumite finalitati;

2. manipularea de catre o persoana (grup de persoane) exterioare individului a unor dimensiuni ale mediului la care acestuia i se cere explicit sa se adapteze;

3. proiectarea si afirmarea explicita a unor categorii de comportamente adaptative care se cer individului ca raspuns la influentele exercitate metodic;

4. formularea explicita a unor exigente de structurare a personalitatii în concordanta cu un model (virtual pentru individul concret) care este idealul despre om al comunitatii în care acesta traieste si la care este influentat sa se adapteze.

În mediile educogene institutionalizate, individul uman:

- este informat cu privire la ceva dinaninte stabilit si dorit de altii (forma cea mai explicita fiind predarea),

- este influentat conform unor scopuri ale altora, scopuri de care individul influentat, direct sau indirect (prin modele) nu este întotdeauna informat,

- asimileaza informatii mai mult din experienta altora,

- este condus spre modificari de comportament relativ stabile consecutive informatiilor asimilate (învatarea) dintr-o, si despre o, lume construita, planificata.

Conceptul de învatare scolara preia unele din impreciziile conceptului supraordonat, imprecizii pe care le-am explicat prin multitudinea de aspecte luate în consideratie atunci când se vorbeste despre învatare.

Învatarea scolara este definita ca “forma tipica, specifica în care se efectueaza învatarea la om, deoarece la nivelul ei învatarea nu decurge pur si simplu de la sine, ci este conceputa, anticipata si proiectata sa decurga într-un fel anume ca activitate dominanta. Ea poarta în sine, într-o forma condensata si potentata, istoria si legile generale ale învatarii, sensul ei evolutiv si constructiv, pe care, din spontan, oscilant si implicit, îl transforma antr-un fapt ferm, constient si explicit” (P. Golu, 2001, p.21).

Paradigme ale învatarii în psihologia educatiei

R.E.Mayer, de la catedra de psihologie a Universitatii din California, Santa Barbara, observa ca psihologia educationala a operat, pe parcursul ultimului secol al mileniului II , cu trei metafore (paradigme) ale învatarii: metafora asociationista, metafora procesarii informatiei si metafora constructivista specificând si o a patra potentiala metafora, în curs de fundamentare, metafora învatarii ca negociere sociala (Mayer, 1996, p.151).

Metafora învatarii ca întarire a asocierii stimul-raspuns, ca schimbare a fortei de asociere între stimulii din mediu si raspunsurile individului, s-a dezvoltat din cercetarile realizate, în majoritatea lor, în laborator si pe animale, dar contine si a oferit pentru mult timp, sugestii practicienilor educatiei. Pentru teoria si practica predarii – instruirii cel mai mare câstig al cercetarilor lui Thorndike au fost legile efectului si exercitiului. Îmbogatite si rafinate de cercetarile lui Tolman, Skinner si Hull, abordarile de tip asociationist au dominat psihologia educationala pâna în anii 1950. Conform acestei perspective profesorul este un distribuitor de recompense si pedepse, elevul este un receptor al recompenselor si pedepselor iar metoda predilecta a practicii pe baza acestei teorii este exercitiul.

Metafora învatarii ca procesare de informatie care a dominat psihologia educationala a anilor ‘60-’70, se origineaza – afirma Mayer - în ceea ce unii gestaltistii (Katona) au observat înca din anii ’40, ca exista doua feluri de învatare: învatarea pe de rost si învatarea cu sens. În prima legaturile dintre cunostinte (informatii) sunt stabilite prin tehnica reflexului conditionat sau prin repetitie, în cea de-a doua, cel care învata are intuitia (iluminarea) legaturii dintre cunostinte, întelege regula de asociere a informatiilor. Un alt gestaltist, Wertheimer, a realizat o serie de experimente pentru a demonstra aceste doua moduri de a învata si a lansat termenii de gândire reproductiva si gândire productiva. Cele doua feluri de învatare nu difera neaparat prin cantitatea de informatie retinuta, ci prin rata transferului de cunostinte permis de fiecare dintre ele. Metafora învatarii ca procesare de informatie a fost sustinuta si de dezvoltarea computerelor electronice (începând cu 1940, dar mai ales dupa 1950).