Psihologia Personalității

CAPITOLUL I BAZELE TEORETICO-METODOLOGICE ALE PSIHOLOGIEI PERSONALITĂŢII

1.1. Obiectul psihologiei personalităţii. Definirea conceptului de persoană, trăsătură de personalitate, individualitate.

Problema personalităţii ocupă azi un loc central atât în cercetările teoretice cât şi aplicative. Cu toate acestea, în afară de „inteligenţă”, nici un alt concept al psihologiei nu este atât de complex şi nedeterminat ca cel de „personalitate”. În 1931, G.W. Allport enumera peste 50 de definiţii, iar astăzi McClelland găsi peste 100 de definiţii ale termenului. Se apreciază că la ora actuală pot fi delimitate cu uşurinţă cel puţin 10-12 şcoli personologice. Printre cele mai cunoscute se numără: teoria psihanalitică (S. Freud, A. Adler, K. Jung, ş.a.); teoria factorială (G. Allport); teoria personalistă (C. Rogers); teoria socio-culturală ş.a.

Ion Dafinoiu (2002) specifică următoarele:”Conceptul de persoană desemnează individual uman concret. Personalitatea, dimpotrivă, este o construcţie teoretică elaborată de psihologie în scopul înţelegerii şi explicării- la nivelul teoriei ştiinţifice- a modalităţii de fiinţare şi funcţionare ce caracterizează persoana ca organism psihofiziologic”. Personalitatea se referă la ansamblul sistemelor organizate care determină conduita. Ea (conduita) se distinge de comportament, care nu este decât actualizarea vizibilă a elementelor pesonalităţii, într-o anume situaţie.

Analiza funcţională a diferitelor elemente luate separat dă rezultate pozitive numai atunci când le considerăm ca verigi aflate în strânsă legătură ale unui întreg indivizibil, în plan psihologic, „elementele” ar fi procesele, funcţiile şi însuşirile psihice; întregul -personalitatea.

Comportamentul este determinat de trăsăturile de personalitate sau de situaţie?

Unul dintre obiectivele principale ale cunoaşterii şi evaluării personalităţii este realizarea de predicţii privind comportamentul persoanei într-o anumită situaţie.

Ce determină comportamentul uman: anumite dispoziţii interne („trăsături”) sau situaţia în care se află?

De ce indivizii nu reacţionează la fel în aceeaşi situaţie?

Pentru a explica acest fenomen unii psihologi iau drept unitate de analiză trăsătura de personalitate:

¬ fiecare trăsătută se raportează la o anumită „componentă” a personalităţii;

¬ fiecare componentă fiind independentă de celelalte conturează o anumită faţetă a individului (de ex: anxietate, sociabilitate, perseverenţă).

Adepţii acestei orientări (Allport, Eysenck, Cattell, etc.) consideră că, deşi faptele de conduită ale unei persoane prezintă o anumită variabilitate situaţională, pe termen lung, se observă un cadrul relativ stabil, unitar, de aşteptare şi interpretare.

Trăsătura psihică este conceptul care evidenţiază aceste însuşiri sau particularităţi relativ stabile ale unei persoane sau ale unui proces psihic.

În plan comportamental o trăsătură constituie o predispoziţie de a răspune în acelaşi fel la o varietate de stimuli: De ex: timiditatea ca trăsătură, în paln comportamental se va manifesta ca o stângăcie, hipermotivitate, mobilizare exagerată, ş.a.

Comportamentele oamenilor sunt exprimate prin anumite cuvinte, de obicei adjective. În limba engleză, în 1936, Allport a găsit 17.954 de cuvinte utilizate pentru a descrie personalitatea. Dintre acestea 4.500 se referă la trăsături mai frecvente. În funcţie de nivelul lor de stabilitate, de puterea lor explicativă şi predictivă el le-a împărţit în trăsături:

¬ cardinale

¬ centrale

¬ secundare

În 1943 R. Cattell a reluat lista lui Allport şi după un şir de condensări succesive (eliminarea cuvintelor ambigue, sinonime, antonime) a redus-o la 171 de cuvinte. Acestea au fost aplicate pentru descrierea unui număr mare de subiecţi pe care îi cunoştea destul de bine. Aplicând analiza factorială acestor descrieri Cattell a identificat în final 16 factori, deveniţi chestionarul de personalitate 16 P.F.

Utilizând criteriul consensului, în 1967 Norman a împărţit cuvintele în trei categorii:

¬ trăsături stabile – 40%

¬ stări temporare – 40%

¬ roluri sociale şi afecte – 20%

Astfel lista a fost împărţită în trăsături sau predispoziţii stabile de răspuns (responsabile de adaptarea inter şi intrapersonală) şi stări care sunt tranzitorii, efemere.

De ex: anxietatea pentru unii poate fi trăsătură, pentru alţii stare.

Atunci când descriem personalitatea, există riscul să afirmăm existenţa unei trăsături pornind de la comportamente care sunt specifice unei stări.

În ciuda deosebirii punctelor de plecare şi a procedeelor de analiză, majoritatea autorilor contemporani relevă, în calitate de radical comun al definirii personalităţii atributul unităţii, integralităţii şi al structuralităţii. Chestiunea care continuă să fie controversată este aceea a raportului dintre ponderea determinărilor interne (ereditare) şi cea a condiţionărilor externe în structurarea întregului personalităţii, dintre stabil şi dinamic.

Spre deosebire de fizică, astronomie sau chimie, în psihologia personalităţii trecerea de la un model teoretic general la un caz individual nu este niciodată rectilinie şi corespondenţa niciodată perfectă. La nivelul personalităţii condiţionările şi relaţiile se desfăşoară sub semnul posibilului, al probabilului, şi nu sub cel al unei cauzalităţi liniare, directe, precise.

Adoptând ideea că personalitatea este un sistem dinamic hipercomplex, trebuie să admitem o serie de convenţii de ordin operaţional – logic şi anume: delimitarea ei porneşte de la un anumit nivel de abstractizare; organizarea ierarhică, plurinivelară; realizarea unei comunicări bilaterale cu mediul şi efectuarea unor sarcini specifice de reglare; caracterul emergent şi independenţa relativă faţă de elementele componente; îmbinarea analizei structurale cu analiza concret – istorică; analiza structurii interne pe baza metodei blocurilor funcţionale complementare, şi nu prin reducţie la elementele substanţiale, energetice sau informaţionale.

Personalitatea este o dimensiune supraordonată, cu funcţie integrativ – adaptativă a omului, care presupune existenţa celorlalte dimensiuni – biologică şi fiziologică, dar nu este nici o prelungire, nici o imagine proiectivă a conţinutului acestora.

„Prima naştere a personalităţii” se leagă de momentul cristalizării „conştiinţei de sine”, care presupune şi raportarea critică la propriile acte de conduită, la propriile dorinţe, prin comparare cu alţii; aplicarea la sine a aceloraşi criterii, condiţii şi restricţii care se aplică altuia.Întreaga evoluţie a personalităţii se desfăşoară pe fondul interacţiunii contradictorii dintre „conştiinţa obiectiv㔺i „autoconştiinţă”.

Utilizarea noţiunii de „personalitate”, presupune examinarea omului ca subiect (creator) şi obiect (operă) a procesului social-istoric, manifestându-se sub forma unui sistem de atribute biopsihosociale: de structuri psihice inedite care se exteriorizează în activitatea de cunoaştere senzorială şi logică a lumii, stări şi însuşiri, cu o structură mai organizată şi caracterizate printr-o stabilitate relativă, comportamente, subordonate manifestărilor caracterial-temperamentale şi orientate de valorile individuale – produs al motivaţiei, toate acestea fiind raportate la ambianţa naturală şi umană şi la criteriile normativ-valorice ale ei.

Într-o accepţiune mai vastă modelul personalităţii include:

1) apartenenţa la specia umană;

2) manifestarea biologică ceea ce o prezintă ca pe o entitate caracterizată de anumite calităţi fizico – somatice;

3) unicitatea psihică: singurul exponent al lumii vii dotat cu raţiune şi voinţă:

4) dependenţa socială – tendinţa de identificare cu un anumit cadru cultural, preluare şi perpetuare a valorilor lui;

5) creativitatea: implicarea în influenţarea şi transformarea ambianţei naturale şi sociale;

6) congruenţa – adaptarea la schimbare.

Alt aspect al abordării personalităţii scoate în evidenţă forţele umane, propunând în calitate de model principiul mobilizării în care se includ în calitate de componente:

1) energia – forţa psihică de bază;

2) instinctul – mobilurile genetice şi pulsiunile inconştiente;

3) răspunsul reflex condiţional la acţiunea stimulilor din ambianţă; 4) întipărirea – capacitatea ereditară (sub formă de reflexe înnăscute) de reacţionare sensibilă;

5) achiziţia – învăţarea, dezvoltarea pe parcursul vieţii;

6) motivaţia – stimularea internă;

7) socializarea – adaptarea la mediul social;

8) identificarea – realizarea „Eu-lui”;

9) inteligenţa – interiorizarea mintală, rezolvarea de probleme, crearea de modele de viată.

10) homeostaza – echilibrul psihofiziologic.