Psihologia Vârstelor

Psihologia vârstelor 1

Psihologia vârstelor este o ştiinţă evolutivă, indispensabilă în cadrul studiilor de psihologie şi este în continuă schimbare odată cu modificările psiho-sociale ale colectivităţilor umane. Psihologia vârstelor încearcă să explice în profunzime o situaţie, un comportament, o atitudine raportată la nivelul evolutiv la care se află individul. Există câteva discipline psihologice care sunt centrate pe aspecte evolutive:

1. Zoopsihologia—studiază evolutiv şi comparativ comportamentele animalelor şi oferă date complexe asupra psihismului uman.

2. Psihologia copilului—este preocupată de debutul vieţii psihice umane şi de evoluţia sa până la încheierea copilăriei.

3. Psihologia adolescenţei—studiază dezvoltarea dintre copilărie şi tinereţe.

4. Psihologia adultului

5. Psihologia bătrâneţii—axată pe creşterea longevităţii, pe de o parte şi pe de altă parte pe găsirea unor noi căi de prelungire a perioadei de inserţie activă a bătrânilor în viaţa comunităţii.

6. Psihologia genetică—centrată pe aspectele evolutive ale programului genetic cu care se naşte fiecare individ. Ar fi vorba de a aduce limita favorabilă a vieţii şi evoluţiei până la limita superioară impusă de programul genetic.

Psihologia vârstelor are ca scop afirmarea unei viziuni unitare asupra transformărilor vieţii psihice de-a lungul existenţei. Ea nu îşi propune să însumeze datele obţinute de la alte discipline, ci să realizeze o triplă viziune asupra vieţii psihice şi anume o viziune genetică, calea cercetării apariţiei şi dezvoltării structurilor şi proceselor psihice precum şi limitele superioare programate genetic. a doua latură este cea funcţională unde îşi propune să dezvolte semnificaţiile adaptative ale diverselor viziuni ale sistemului psihic uman şi viziunea diferenţială care surprinde multiplele variaţii din cadrul aceleiaşi etape.

Psihologia vârstelor este o ramură care studiază condiţiile şi legile de apariţie, evoluţie, maturizare şi schimbare a vieţii psihice umane de-a lungul vieţii sale.

FACTORII FUNDAMENTALI DETERMINATIVI AI DEZVOLTĂRII PSIHICE UMANE

EREDITATEA se presupune că alcătuieşte o matrice acre permite ca o nouă fiinţă să-şi formeze într-un tip relativ scurt, toate caracterele dobândite de generaţiile anterioare şi care stabileşte o limită superioară până la care un anumit caracter poate să evolueze. Aportul premiselor ereditare la construcţia psihică diferă în funcţie de natura proceselor psihice, de gradul de complexitate, de specificul unor componente psihice şi de faptul că ereditatea nu este suficientă pentru dezvoltarea psihică umană.

MEDIUL stabileşte alte criterii în evoluţia psihismului uman: variabilitate genetică, condiţionează procentul până la care funcţia psihică programată genetic poate evolua. Condiţiile de mediu sunt foarte importante, pot fi favorabile evoluţiei, dar de cele mai multe ori sunt defavorabile. Mediul este cel care acţionează asupra fondului ereditar, este factor de socializare, are funcţie de culturalizare, situează individul într-un anumit colectiv şi dă evoluţiei sale semnificaţie socială, stabileşte valori şi criterii de performanţă şi reuşeşte să stimuleze manifestările psihice umane în aşa măsură încât permite evoluţia, nu numai într-un singur sens, ci găseşte sensuri noi de dezvoltare şi evoluţie. Dezvoltarea psihică optimă implică educaţia.

EDUCAŢIA este hotărâtoare determinativă. Se defineşte ca ansamblu de acţiuni desfăşurate sistematic, unitar şi organizat, uzând de metode adecvate şi conducând la integrarea individului ca factor activ în societate. Rolul educaţiei este de a dezvolta toate disponibilităţile ereditare şi de a contribui la construirea dimensiunilor personalităţii. Educaţia merge în acelaşi sens cu influenţele majore ale mediului şi contribuie la accelerarea dezvoltării psihice. Rolul educaţiei depinde de calitatea ei şi de modul în care interacţionează cu ereditatea şi cu mediul.

STADIILE ŞI CICLURILE DEZVOLTĂRII PSIHICE UMANE

Delimitarea în timp a apariţiei şi consolidării unor particularităţi şi a unui nivel de organizare a capacităţii intelectuale, afective, volitive şi a întregii personalităţi, este mai dificilă. Un stadiu nu are limite precise, nu apare instantaneu, ci instalarea sa se face treptat şi constă în apariţia şi dezvoltarea acelor însuşiri care îl definesc şi care îl diferenţiază de celălalte stadii. Aceste însuşiri se numesc particularităţi de stadiu. Fiecare stadiu conservă unele achiziţii ale stadiilor anterioare pe care le integrează în noile sale structuri şi care dezvoltă şi amplifică laturi noi. Toate aceste schimbări sunt comune indivizilor care traversează respectivul stadiu, dar se adaugă trăsături care rezultă din istoria propriiei deveniri, trăsături care se numesc particularităţi individuale.

CREŞTEREA ŞI MATURIZAREA FIZICĂ ŞI PSIHICĂ

Pentru creşterea fizică s-au stabilit câteva legi:

1. Legea corelaţiei creşterii—dezvăluie interdependenţele funcţionale dintre diferitele subsisteme ale organismului şi explică faptul că schimbările cantitative ale unor aspecte fizice atrag după ele schimbări ale altora, deşi nu în acelaşi ritm sau proporţie. Se face o corelaţie între creşterea sistemului osos şi a celui muscular, deşi cel muscular poate fi uşor desincronizat, ceea ce în plan comportamental se exprimă într-o lipsă de coordonare a mişcărilor care este apoi depăşită.

2. Legea ritmurilor de creştere rapidă la vârstele timpurii—exprimă specificul programului ereditar al fiinţei umane, care în timp, prin accesele de creştere recuperează fizic şi funcţional. Într-un timp foarte scurt, omul trebuie să dobândească o serie de capacităţi fizice necesare echilibrului autonom în raport cu ambianţa. În primele 3-4 luni de viaţă, creşterea omului în lungime este de 3cm/lună, între

4-6luni de 2cm/lună, peste 6 luni până la 1 an, cu 1,5cum/lună. Niciodată nu se mai realiza un asemenea ritm constant de creştere.

3. Legea pusee-lor de creştere pune în evidenţă faptul că interacţiunea factorilor fundamentali ai dezvoltării nu se realizează identic pe toată durata vieţii, ci există momente în care schimbările biologice sunt mai accelerate şi dacă interacţionează optim cu factorii socio-culturali, apar vârfuri de creştere fizică. Se întâlneşte la pubertate unde există un moment de creştere foarte rapidă influenţat de schimbările bio-chimismului intern. Creşterea fizică este un fenomen cu urmări şi în plan psihic. Un ritm normal de creştere este trăit confortabil de fiecare individ, în timp ce rămânerile în urmă sau depăşirile unor limite pot genera îngrijorare, disconfort afectiv sau complexe de inferioritate. Dacă ne referim la maturizarea psihică trebuie să facem distincţia între cele 3 forme principale de manifestare: maturizarea intelectuală, maturizarea afectivă şi maturizarea psiho-socială. Sunt posibile desincronizări ale acestor forme de maturizare la adolescenţii integraţi în sistemul educativ comparativ cu cei care după şcoala generală intră în câmpul muncii. Se consideră că riscul situaţiei de şcolar este acela de a întârzia evoluţia socială în beneficiul evoluţiei intelectuale. Tinerii care urmează o şcoală superioară sunt preocuăaţi de pregătirea şpcolară, le lipsesc contactele suficiente cu viaţa reală, se maturizează mai greu, se adaptează dificil şi deveniţi adulţi pot apărea ca nişte adolescenţi întârziaţi. Disponibilităţile intelectuale remarcabile riscă să rămână insificient valorizate datorită imaturităţii afective şi sociale