Extras din document
Psihologia vârstelor prezintă „tablourile secvenţiale ale dezvoltării psihice“ şi urmăreşte să descopere legi şi condiţii de funcţionare a psihicului uman; urmăreşte evoluţia omului de la naştere până la bătrâneţe înaintată, subliniind că din noua perspectivă „life span - development“ se încearcă urmărirea evoluţiei umane din momentul procreării până la vârstele înaintate.
„Psihologia vârstelor este o ramură a ştiinţelor psihologice izvorâtă din necesitatea de a înţelege modul cum se constituie caracteristicile, funcţiile, procesele psihice de la cele mai fragede vârste şi evoluţia lor pe tot parcursul existenţei umane, cu progresele ce caracterizează fiecare vârstă“ . Astfel, activitatea psihică este primită în mod unitar cu relevarea semnificaţiilor posibile pentru un anumit palier al vârstei şi evidenţierea specificului de ansamblu în dezvoltarea structurilor psihice. Din acest punct de vedere fiinţa umană este analizată longitudinal şi vertical în contextul existenţei sale sociale, a modificărilor psiho-fizice ce se produc sub influenţa condiţiilor de mediu, a educaţiei, a culturii, a profesiei, a statutelor şi rolurilor sociale ce le îndeplineşte. O altă definiţie este formulată de E. Verza astfel: „Psihologia vârstelor este ştiinţa care studiază caracteristicile constituirii activităţii psihice umane, modificările acesteia de la inferior la superior, a regreselor ce au loc în anumite etape de vârstă, a evoluţiei personalităţii şi manifestării actelor de conduită în relaţie cu determinările socio-culturale ale existenţei fiinţei umane“. În evoluţia psihică se pot deprinde anumite legi şi principii general valabile, dar şi structuri specifice pentru o etapă sau alta de vârstă.
Conţinutul şi sfera psihologiei vârstelor depăşeşte pe cel al psihologiei copilului prin aceea că realizează o cuprindere pentru toate vârstele umane, departajând stadii şi substadii în cadrul acestora cu specificul lor, dar fără să fie o psihologie generală, căci activitatea psihică pe care o studiază aceasta este raportată la condiţia umană de o anumită factură şi structura biofizică. Psihologia vârstelor se foloseşte de datele psihologiei copilului şi a psihologiei generale ca şi ale celorlalte ramuri ale psihologiei cărora le furnizează la rândul ei, cunoştinţe pertinente despre evoluţia psihică a omului de la naştere până la moarte, şi cuprinde totul într-o tratare unitară, ca relevarea specificului pentru fiecare stadiu de vârstă şi consumarea elementelor comune ce unifică activitatea psihică. Aceasta conferă psihologiei vârstelor un statut solid şi central în cadrul disciplinelor psihologice. Constituirea psihologiei vârstelor a fost posibilă ca urmare a progreselor realizate de ştiinţele biologice şi sociale, a acumulării de cunoştinţe în psihologia generală şi într-o serie de ramuri care vizau studiul omului în anumite perioade de vârstă. Ramurile mai tinere (ultime) sunt: psihologia copilului, psihologia sugarului, antepreşcolarului, preşcolarului, şcolarului mic, puberului, şi mai puţin conturate, psihologia tineretului, psihologia vârstei a treia, etc. O serie de discipline nu diferă atât prin conţinutul la care se referă cât prin terminologia de denumire a acestora. Astfel, psihologia genetică, psihologia dezvoltării umane, etc., fac parte din psihologia vârstelor care exprimă similaritate. Psihologia vârstelor evită fragmentările şi ambiguităţile provenite chiar din titulatura disciplinei respective şi analizează psihicul uman în mod unitar, cu accentuarea aspectelor de evoluţie şi dezvoltare, dar şi de continuitate şi disfuncţionalitate de la o vârstă la alta. Cunoaşterea psihologiei vârstelor oferă posibilităţi de elaborare a strategiilor educaţionale şi de dirijare ştiinţifică a procesului de pregătire profesională şi de integrare socială a omului, de tratarea „omului concret“ condiţionat biologico-ereditar, social-economic, educaţional şi profesional.
În ştiinţa psihologică actuală există o tendinţă remarcabilă şi anume aceea de a depăşi constatativul, analitismul şi descriptivul prin implicativ, integrativ şi dinamism evolutiv şi prospectiv, consolidându-şi prin aceasta, locul ştiinţelor despre om (I. Piaget, 1972) şi în felul acesta mărindu-şi aportul la dezvoltarea omului.
A. Conceptul de dezvoltare umană
Dezvoltarea este un termen apropiat celui de evoluţie ce conţine conotaţii de continuitate şi finalitate, ce presupune trecerea de la o stare iniţială considerată simplă, la o stare mai stabilă şi mai complexă.
Dezvoltarea umană se referă la procesul prin care omul, de la naştere şi până la vârsta maturităţii, trece printr-o serie de schimbări cantitative şi calitative, adică achiziţionează noi capacităţi şi dobândeşte un nou mod de organizare al lor, aspecte care se observă în raţiune şi comportament.
Schimbările prin care trece fiinţa umană se produc într-o ordine logică, fiecare achiziţie pregăteşte noi achiziţii, astfel încât, orice achiziţie într-o anumită etapă de dezvoltare include achiziţiile anterioare şi adaugă achiziţiile specifice stadiului (vârstei) de dezvoltare.
Tendinţe în mecanismul dezvoltării (E. Benchis / M. Secui, 2004)
- dezvoltarea umană este reglată de factori interni, în special de maturizarea echipamentului biologic: A. Gessel;
- dezvoltarea este rezultatul acţiunii organismului cu mediul, interacţiuni reglate de mecanisme funcţionale cu caracter înnăscut (asimilare, acomodare, echilibrare), (Piaget şi colaboratorii);
- interacţionismul social care postulează existenţa a două filiere de dezvoltare: prima bazată pe acţiunea factorilor interni, iar a doua este rezultatul apropierii şi interiorizării de către individ a semnificaţiilor socio-istorice (Vegetski);
- dezvoltarea este rezultatul învăţării şi este deci, puternic influenţată de mediu, exprimându-se printr-o îmbogăţire a repertoriului comportamental, perspectiva permiţând studiul interacţiunii dintre dezvoltarea mediului şi dezvoltarea psihologică (behavioriştii).
Dezvoltarea poate fi:
- normativă, referindu-se la schimbări generale în comportament, pe parcursul etapelor de vârstă pe care ar trebui să le parcurgă toţi copiii;
- individuală comportând două sensuri: în primul rând se referă la variaţii în jurul mediei (a normativului), la cursul dezvoltării unei abilităţi; în al doilea rând, dezvoltarea individuală se referă la unicitatea oricărei persoane, la diferenţele individuale.
Dezvoltarea psihică este un concept fundamental pentru psihologia vârstelor pentru că de conţinutul şi valoarea lui explicativă şi interpretativă depinde abordarea tuturor celorlalte probleme. Psihologia contemporană consideră că viaţa psihică, aşa cum se prezintă, la omul adult, este rezultatul unui lung proces de dezvoltare care este multideterminat şi multicondiţional (T. Creţu, 2001).
Preview document
Conținut arhivă zip
- Psihologia Varstelor.doc