Psihologie Cognitivă

Cursul 1

Istoricul ştiinţelor cognitive

Repere biografice

Psihologia cognitivă şi ştiinţele cognitive

Repere biografice

Psihologia cognitivă are două sensuri.

În primul rând semnifică studiul detaliat al sistemului cognitiv uman şi a subsistemelor sale (memoria, gândirea, limbajul, percepţia). Considerându-se sistemul cognitiv ca sistem de prelucrare a informaţiei, psihologia cognitivă studiază procesările la care este supusă informaţia între input-ul senzorial şi output-ul motor sau comportamental. Urmând fluxul prelucrărilor de informaţie, psihologia cognitivă îşi elaborează un limbaj propriu ce are la bază termenii tradiţionali din psihologie şi utilizează o metodologie specifică (analiza de protocol, simularea pe calculator) care îi conferă un statut distinct în ansamblul ştiinţelor contemporane.

Sub raport tematic, ea se dovedeşte a fi în continuare a psihologiei gestaltiste şi asociaţioniste de la care preia teme de cercetare pe care le tratează însă cu o metodologie mult mai riguroasă din cadrul teoriei informaţiei.

În al doilea rând, psihologia cognitivă desemnează o anumită abordare a tuturor fenomenelor psihice şi comportamentale din perspectiva mecanismelor informaţionale subiacente. De aici rezultă „teorii cognitive ale emoţiilor sau stresului” care încearcă să stabilească modul în care procesele cognitive determină emoţiile sau reacţia la stres, „teorii cognitive ale motivaţiei” centrate pe detectarea prelucrărilor de informaţie în motivaţie, „psihologia socială cognitivă” care explică comportamentul social prin prisma factorilor cognitivi etc.

În măsura în care sistemul bio-psihic uman este un sistem deschis, realizând cu mediul său nu numai un schimb substanţial şi energetic ci şi unul informaţional, psihologia cognitivă îşi are şi va avea permanent propriul său obiect de studiu.

Viabilitatea psihologiei cognitive este susţinută şi de caracterul cumulativ, integraţionist al acesteia. Ea a preluat nu numai rezultatele viabile din curentele psihologice anterioare ci şi sugestiile vagi dar fertile ale acestora pe care le-a propus apoi unui examen experimental şi metodologic riguros.

Minimalizarea psihologiei cognitive, asocierea ei cu un fel de modă ştiinţifică, este făcută de trei categorii de critici:

- În prima categorie intră acele persoane care deşi include natura informaţională a

psihicului, atribuie psihologiei cognitive statutul de curent psihologic contemporan, alături de altele, destinat dispariţiei, interesat mai degrabă din punct de vedere al istoriei psihologiei decât al problematicii psihologice fundamentale.

- A doua categorie de critici indică lipsa de plauzibilitate neuronală a modelelor

cognitive(Bunge & Ardila). De exemplu, se invocă imposibilitatea găsirii unui corespondent neurofiziologic pentru regulile de producere (perechi de tipul dacă.. atunci.. )în care în antecedent este o condiţie, iar în consecvent o acţiune sau operaţie care se execută dacă condiţia respectivă este îndeplinită). Regulile de producere sau sistemele de producere stau la baza unor modelări ale sistemului cognitiv de genul celor prezentate de J. R. Anderson – ACT sau A. Newell – SOAR.

Aceste critici confundă nivelurile de analiză ale sistemului cognitiv deoarece majoritatea modelelor cognitive iau în considerare datele oferite de neuroştiinţe.

- Al treilea gen de critici vine dinspre behaviorism (Skinner 1977, Bandura 1984). Fără să mai nege existenţa unor prelucrări interne a stimulilor, behaviorioştii actuali neagă posibilitatea cunoaşterii lor prin instrumentarul metodologic utilizat de cognitivişti sau neagă rolul cauzal al factorilor cognitivi în inducerea unor comportamente.

Asprimea acestor critici a scăzut considerabil în ultimii ani, pe măsură ce, pe de-o parte, tot mai mulţi behaviorişti s-au recunoscut în noile modelări conexioniste ale proceselor cognitive, iar pe de altă parte psihologia cognitivă a asimilat tot mai multe din rezultatele experimentale ale behaviorismului.

În rezumat vom reţine că psihologia cognitivă studiază mecanismele de prelucrare a informaţiei şi impactul lor asupra ansamblului personalităţii, având un limbaj propriu şi o metodologie specifică. Ea preia şi dezvoltă temele paradigmelor anterioare, inclusiv behaviorismul, pe care iniţial l-a criticat cu severitate.

În ceea ce priveşte relaţiile psihologiei cognitive cu celelalte ramuri ale psihologiei, putem spune că are un caracter bipolar , adică este în acelaşi timp;

- o disciplină specifică din cadrul ştiinţelor cognitive şi

- o ramură sau direcţie de specializare a psihologiei înşişi.

Scurt istoric

Mijlocul secolului nostru a fost martorul unor realizări ştiinţifice remarcabile în

logica matematică, cibernetică şi teoria informaţiei.

Într-un sistem formal, manipularea simbolurilor se face pe baza unor reguli pur sintactice, ceea ce permite demonstrarea teoremelor din axiomele pe baza unor calcule matematice.

Orice funcţie este calculabilă dacă este general-recursivă, adică dacă ea poate fi specificată în mod clar şi descompusă într-un număr infinit de componente.

Datorită acestei definiţii a calculabilităţii, devenea evident faptul că nu numai funcţiile numerice sunt calculabile ci şi orice funcţie general recursivă, de la funcţiile logice elementare până la combinaţiile lingvistice sau comportamente de rezolvare de probleme.

Într-adevăr, dacă se descoperă o relaţie funcţională între input-ul şi output-ul (sau comportamentul) unui individ şi dacă această funcţie este general recursivă, adică se poate specifica printr-un număr finit de paşi, funcţia respectivă poate fi reprodusă cu mijloace mecanice.

Rezultatele din logica matematică, în primul rând definirea calculabilităţii explică de ce primele realizări notabile ale ştiinţelor cognitive au apărut în sfera demonstrării pe calculator a teoremelor din sistemul formal de logică elaborat de Russel şi Whithead în Principia matematica (1915). Fără cercetările de logică simbolică din primele decenii ale secolului nostru acest lucru n-ar fi posibil.