Psihologie experimentală

Lectia 1: Modelarea experimentala a perceptiei

1.1.Perceptia marimii: A. H. Haloway si E. G. Boring au prezentat subiectilor obiecte sub diferite unghiuri pentru a fi identificate. Ca urmare a rezultatelor obtinute, s-a conchis ca exista factori determinanti în perceptia marimii (cum sunt unghiul vizual si dimensiunea imaginii retiniene). De asemenea, intervin si indicatorii secundari pentru mentinerea constantei marimii atunci când unghiul vizual variaza în functie de schimbarea distantei (caracterul reflex al constantei de marime). Acesta rezulta dintre asocierea dintre punctele retiniene excitate si impulsurile kinestezice de la muschii ciliari, care variaza în functie de distanta dintre ochi si ecranul pe care se proiecteaza imaginea (legea lui Emmert, 1881).

Demonstratie: Creati o imagine consecutiva negativa cu complementul unei culori (ex. albastru – verzui pentru rosu), dupa care va departati cu ecranul (foaia de hârtie) de proiectie. Se constata ca imaginea consecutiva creste o data cu distantarea ecranului, desi imaginea retiniana ramâne constanta. În conditii obisnuite de viata, desi imaginea retiniana se micsoreaza cu departarea obiectului de ochi, marimea acestuia ramâne constanta (constanta de marime). Dupa unii cercetatori (E. S. Bein, 1948), constanta de marime este mai mare pentru obiectele cunoscute.

1.2.Perceptia formei: Putem vorbi si despre o constanta a formei obiectelor percepute vizual sau/si cutanat, în special pentru obiectele familiare, chiar daca variaza conditiile de percepere ale acestora.

S-a cerut subiectilor sa identifice cutano-chinestezic forma unor obiecte (cu ochii închisi). Sarcina nu putea fi realizata decât daca subiectii realizau un pipait activ (o participare cutano-chinestezica complexa). Obiectul, pus în palma, nu dadea decât informatii de tact, apasare, temperatura, nesemnificative pentru identificarea formei. S-a conchis ca în perceperea formei si a constantei acesteia sunt implicate asociatii oculocutanokinestezice.

1.3.Figuri duble: în viata de toate zilele, perceptia obiectelor se face prin delimitarea lor de fond (tablourile de pe pereti, cuvintele de pe pagina etc.). Dinamica perceptiei fond-figura (oscilatiile perceptiei) poate fi studiata pe baza examinarii figurilor duble (reversibile).

1.4.Perceptia timpului poate fi studiata experimental prin mai multe procedee;

a) timp vid si timp plin: se cere subiectului sa evalueze unitati de timp atunci când nu face nimic si atunci când efectueaza o activitate data (citeste, scrie, calculeaza etc.);

b) evaluare verbala: subiectul apreciaza verbal durata unei activitati;

c) evaluare prin reproducere: experimentatorul fixeaza o durata (de ordinul secundelor) si cere subiectului sa o estimeze. Se noteaza abaterile de supra sau de subestimare;

d) evaluarea prin producere: subiectul trebuie sa semnaleze sfârsitul unei activitati, fixata de experimentator.

Mentionam efectul unor substante farmacodinamice si droguri asupra evaluarii timpului.

1.5.Perceptia miscarii: cercetarile experimentale au fost initiate de psihologii structuralisti (Wertheimer) si sunt reluate astazi din perspectiva detectiei si ghidarii prin radar a unui mobil în miscare. Perceptia miscarii vizeaza aprecierea capacitatii unui subiect de a percepe miscarea unui mobil în unitatea de timp (deplasarea, accelerarea si decelerarea, durata de strabatere a unui spatiu dat din diferite pozitii ale observatorului fata de ruta etc.).

1.6.. Iluzii perceptive:

a) Iluzia de greutate (Charpeutier): cântarind în mâna doua greutati egale ca masa, dar având volume diferite, obiectul mai mare ni se va parea mai usor, deoarece ne asteptam sa fie mai greu;

b) Iluzia haptica (de apucare): subiectul, cu ochii închisi, primeste simultan în fiecare mâna câte o bila (de lemn sau minge), una mai mare si cealalta mai mica. Subiectul, prin palpare, trebuie sa aprecieze care este mai mare. Dupa un sir de repetari, dam subiectului doua bile egale ca marime. Subiectul va aprecia, eronat, ca în mâna în care a avut o bila mai mare, acum are una mai mica decât în cealalta.

c) Iluzii perceptive pot sa apara si la nivelul altor modalitati de receptie (vaz, auz etc.). Cele mai cunoscute sunt asa numitele iluzii optico-geometrice, dintre care mentionam: iluzia Müller-Lyer (2 segmente de dreapta egale, dar marginite diferit la capete – una cu sageti închise, cealalta cu sageti deschise – par inegale); iluzia optica de verticalitate (Wundt): 2 segmente de dreapta egale, asezate perpendicular una peste alta (verticala pe orizontala), linia verticala va parea mai înalta decât cealalta datorita obisnuintei noastre de a supraestima obiectele pe verticala (blocuri de locuinte, obiectele naturale din decor etc.).

d) Iluzia de miscare (cea mai importanta prin efectele ei uneori generatoare de accidente); un punct luminos într-o încapere întunecata pare ca se misca (efectul dispare daca apar si alte puncte luminoase); privind de pe un pod o apa curgatoare, la un moment dat pare ca, „te deplasezi tu”, pleaca trenul în care stai si pare ca pleaca cel de pe linia vecina etc.

Miscarea aparenta, denumita fenomenul „phi” (fi), sta la baza perceperii miscarilor de pe pelicula cinematografica (miscare stroboscopica).

Experiment: asezati 3 beculete de lanterna în linie cu distanta de aprox. 4–5 cm. Între ele, alimentate de o baterie: daca aprinderea succesiva a acestora atinge pragul de fuziune critica (aprox. 40–45 de aprinderi) apare o dreapta luminoasa continua; fenomenul este similar cu miscarea unui taciune aprins pe întuneric; becul electric alimentat de curentul alternativ pare ca da o lumina continua, desi se aprinde si se stinge de aprox. 50 de ori, corespunzator cu frecventa curentului de alimentare (50 Hz). Daca aceasta frecventa ar scadea mult sub pragul de fuziune (sub 40 de aprinderi) se vor sesiza pâlpâirile.

e) Iluzia care afecteaza forma miscarii (fenomenul Pulfrich): miscare pendulara a unui obiect da un puternic efect stereoscopic si a forma unei elipse;

f) Iluzia care afecteaza forma mobilului (efectul Auersperg-Buhmester): miscarea poate deforma forma obiectului;

g) Iluzia de aplitudine a miscarii (A. Michotte): un mobil în miscare A în spatele unui mobil B pare ca îl împinge pe acesta daca se opreste la contactul cu el.