Psihologie juridică

Psihologia judiciară este un domeniu de cunoaştere relativ tânăr, în plină expansiune şi din ce în ce mai popular în toată lumea (Arrigo, 2000). Datorită impactului mass-media, artei cinematografice şi romanelor poliţiste, disciplina propriu-zisă cât şi experţii-practicieni în psihologie judiciară sunt înconjuraţi de o anume „aură a senzaţionalului şi misterului”: identificarea şi captarea criminalilor în serie după indicii şi probe vagi, pătrunderea în intimitatea minţii unor psihopaţi sexuali, duelul psihologic şi arta hărţuirii unor criminali evadaţi – iată doar câteva subiecte care sunt reiterate la infinit în diferite combinaţii şi care creionează pentru populaţie faţa psihologiei judiciare (puteţi urmări în calitate de mostre de astfel de produse media de exemplu mini-serialele „CSI – Investigaţii” la TVR 1 sau „Cracker – psihologia crimei” la TVR 2).

De facto, psihologia judiciară nici pe departe nu se reduce la studiul crimelor extreme şi criminalilor senzaţionali, la fel cum nu toţi practicienii ce beneficiază de cunoştinţele acestei discipline sunt criminalişti. În spatele preocupărilor spectaculoase, inoculate publicului larg, se află multe subiecte de rutină, abordate în baza cunoştinţelor din cele mai diverse arii ale ştiinţelor juridice şi ştiinţelor psihologice. La rândul lor practicienii care folosesc cunoştinţele reunite sub cupola psihologiei judiciare sunt mult mai diverşi, implicaţi de cele mai multe ori în activităţi de rutină.

În speranţa că „baia de remarci reci” nu a anihilat total interesul pentru psihologia judiciară, să începem abordarea acestei materii. Este important să remarcăm faptul că acest suport de curs nu este nici pe departe o prezentare exhaustivă a disciplinei, ci o încercare de creionare a unui număr infim de mic de probleme care constituie conţinutul tematic al psihologiei judiciare.

În acest curs intenţionăm să oferim, pentru început, o scurtă prezentare a disciplinei sub aspectul caracteristicilor specifice care o individualizează. Vom discuta despre obiectul de studiu al psihologiei sociale, metodele de cercetare de care face uz, scopul şi obiectivele psihologiei judiciare, beneficiarii direcţi şi indirecţi ai cunoştinţelor reunite sub cupola acestei discipline.

Va urma o trecere în revistă, foarte succintă, a unor teme sau probleme principale de care se preocupă psihologia judiciară.

Având în vedere caracterul de sinteză interdisciplinară a psihologiei judiciare, vom contura succint principalele discipline juridice şi psihologice care contribuie la conturarea domeniului specific al psihologiei judiciare.

Ce este şi ce nu este psihologia judiciară?

În mod normal, orice profesor are tendinţa să-şi prezinte „marfa” – disciplina academică şi materia cursului - ca fiind importante, incitante şi eventual utile pentru cursanţi. În acest scop, pentru început, studenţii sunt persuadaţi printr-o serie de construcţii ideatice, uneori foarte abstracte şi sofisticate. Cu ce se începe în mod normal? Regula nescrisă spune că pentru început este necesar a se sublinia importanţa teoretică şi autonomia ştiinţifică a disciplinei. În acest sens, de regulă, se prezintă “argumentele autonomiei obiectului şi metodei ştiinţifice”: se consideră, pe bună dreptate, că orice disciplină ştiinţifică autonomă există doar în virtutea faptului că are un obiect de studiu propriu si o metodologie ştiinţifică distinctă.

Noi însă intenţionăm să facem tocmai contrariul: să dezminţim faptul că psihologia judiciară este o ştiinţă autonomă. În opinia noastră, psihologia judiciară nu întruneşte pe deplin criteriul unei discipline ştiinţifice autonome, nici sub aspectul obiectului de studiu şi nici sub aspectul metodologiei de cercetare a acestuia. Să analizăm pe rând obiectul psihologiei judiciare şi metodologia acesteia.

Obiectul de studiu al psihologiei judiciare

Dacă e să analizăm obiectul de studiu al psihologiei judiciare, am putea să-l definim, într-o manieră pretenţioasă, ca fiind studiul particularităţilor vieţii intrapsihice şi al comportamentului persoanelor implicate în prevenirea, geneza, producerea şi soluţionarea conflictului individului cu norma juridică (în special cu normele penale şi civile).

Ar trebui să explicăm puţin definiţia propusă mai sus. Înţelegem prin viaţa intrapsihică totalitatea proceselor psihice – cognitive, afective şi motivaţionale – inaccesibile observaţiei directe. Pentru psihologi studiul proceselor psihice se realizează indirect, ca rezultat al observării comportamentului care poate fi urmărit nemijlocit.

Să examinăm acum ultima parte a definiţiei propuse. Conflictul individului cu norma juridică se produce atunci când o persoană „încalcă legea”: face ceva ce este interzis de conţinutul normelor juridice sau nu face ceea ce reglementările juridice îi cer expres să facă (vezi şi Cadrul 1 pentru exemple). Deşi există o varietate foarte mare de norme juridice investigate sistematic de diferite ramuri de drept (de exemplu, dreptul transporturilor, dreptul internaţional, dreptul constituţional, dreptul muncii, dreptul administrativ, dreptul afacerilor etc.), cele mai numeroase, importante şi omniprezente norme juridice sunt normele civile şi normele penale. Aceste norme reglementează cele mai importante aspecte ale vieţii umane şi, cu anumite excepţii, presupun o răspundere juridică personală (individuală) pentru nerespectarea lor. Ţinând cont de aceste caracteristici, psihologia judiciară se ocupă cu precădere de aspectele psihologice legate de încălcarea normelor penale, şi, într-o mai mică măsură, de aspectele psihologice legate de încălcarea normelor civile.