Psihologie sinteze anul II

Psihologia personalităţii, ca disciplină ştiinţifică fundamentală în cadrul

psihologiei, îşi propune să furnizeze studenţilor cunoştinţele de bază cu privire la

personalitatea umană, care să le permită acestora o aprofundare a viziunii ştiinţifice

asupra omului şi personalităţii umane şi, totodată, să le faciliteze orientarea în

procesul dificil de cunoaştere şi studiere a omului.

I. CONCEPTUL DE PERSONALITATE:

Ca domeniu distinct de cercetare şi cunoaştere, ca ramură specială a psihologiei,

psihologia personalităţii s-a conturat începând de abia cu deceniul al treilea al

secolului XX.

Nu există unanimitate cu privire la natura obiectului său de studiu (investigaţie),

nu există un model unic al personalităţii, ci modele eterogene, termenul

„personalitate” fiind o noţiune polisemică. În calitate de numitor comun al definirii

personalităţii apar: unitatea, integralitatea şi structuralitatea.

La nivelul personalităţii operează simultan trei tipuri de caracteristici (niveluri):

a. caracteristici general- umane (universale), proprii tuturor oamenilor;

b. caracteristici tipologice (particulare), valabile numai pentru anumite grupuri /

categorii de indivizi; c. caracteristici strict individuale (singulare), ce definesc omul

ca entitate irepetabilă, unică, originală.

Personalitatea umană reprezintă unul dintre cele mai complexe fenomene din

univers; este o realitate extrem de complexă şi dinamică, cu multiple laturi. Ca urmare

a acestui fapt, personalitatea necesită o abordare multidisciplinară.

Printre ştiinţele care cercetează personalitatea menţionăm: antropologia fizică şi

culturală; sociologia; pedagogia; istoria; morala; estetica; medicina; psihologia;

filosofia.

Personalitatea apare, din perspectivă psihologică, într-o dublă ipostază: a. ca

realitate (personalitatea este totalitatea psihologică ce caracterizează şi

2

individualizează un om particular, concret); b. în calitate de concept (personalitatea

înglobează aproape toată psihologia; nu există nici o experienţă psihologică, denumită

prin diferite concepte, care să nu fie integrată în conceptul de personalitate. Conceptul

de personalitate tinde să acopere toate procesele psihice şi astfel, să prezinte un tablou

coerent al modalităţilor în care o persoană gândeşte, simte şi se comportă). În ambele

ipostaze, personalitatea ocupă un loc central în psihologie, atât din considerente

teoretice, cât şi practice:

• din punct de vedere teoretic – personalitatea este cadrul de referinţă fundamental

pentru definirea sensului şi valorii explicative a celorlalte noţiuni psihologice;

• din punct de vedere practic – psihologia persoanei devine unul dintre factorii

importanţi în optimizarea, raţionalizarea şi dirijarea conduitelor umane,

personalitatea fiind principalul ghid şi modelarea concretă a omului.

Precizări conceptuale:

Individul desemnează totalitatea elementelor şi însuşirilor fizice, biochimice,

biologice şi psihofiziologice – înnăscute sau dobândite – care se integrează într-un

sistem pe baza mecanismului adaptării la mediul natural;

Individualitatea rezultă prin diversificarea şi diferenţierea organizării

structural-funcţionale a individului, fiind o specificare a individului;

Persoana reprezintă un ansamblu de însuşiri psihice care permit adaptarea la

mediul social; implică manifestarea actuală a omului într-o socială dată, manifestare

care se subordonează unui anumit rol social.

Personalitatea este corespondentul în plan social al individualităţii din planul

biologic; reprezintă mecanismul şi logica generală de organizare şi integrare în sistem

generic supraordonat a componentelor bio-psiho-socio-culturale; desemnează

persoana plus o notă de valoare.

Personajul reprezintă modul concret de manifestare în exterior, prin

comportament, a persoanei şi personalităţii; este echivalent cu rolul social; există mai

multe tipuri de personaje: sociale, volitive, „mască”.

Statutul desemnează „ansamblul de comportamente pe care o persoană le

poate aştepta sau pretinde din partea altora, în virtutea poziţiei pe care o ocupă în viaţa

socială” (J. Stoetzel, 1963).