Psihologie Socială

1. Scurt istoric

Psihologia socială este ramura psihologiei, având ca obiect fenomenele psihice legate de relaţiile şi interacţiunile indivizilor, comportamentele lor în câmp social, influenţele acestuia asupra indivizilor şi reacţiile acestora, în genere fenomenele de psihism colectiv.

Preocupări şi analize privind fenomenul care constituie obiect de studiu pentru Psihologia socială datează din antichitate şi s-au amplificat începând cu Renaşterea. Însă numai la sfârşitul secolului XIX şi în primii ani ai secolului XX a început închegarea Psihologiei sociale ca ştiinţă de sine stătătoare. Psihologia socială s-a înscris pe linia unei dezvoltări rapide ca arie tematică şi extensie, ca toate ştiinţele care se ocupă de fenomenele aflate la intersecţia între diverse domenii ale realităţii.

Psihologia socială s-a născut la intersecţia dintre psihologie şi sociologie, fiind iniţial o ştiinţă de graniţă. Există o clasă întreagă de fenomene care sunt simultan şi indivizibil psihice şi sociale. De exemplu: prietenia, ca relaţie între două sau mai multe persoane, include viaţa lor psihică (atitudini, sentimente, valori), desfăşurată în planul asociaţiei, al afilierii, deci într-un plan social, dincolo de un singur individ.

Cercetări de Psihologie socială care să se înscrie în paradigmele ştiinţei vor apare pe un front mai larg abia în deceniul al 3-lea al secolului XX, o dată cu primele studii experimentale referitoare la influenţa grupului asupra performanţei individuale.

Psihologia, disciplină centrată în esenţă pe individ, pe măsură ce şi-a adâncit domeniul ei de cercetare, a ajuns la concluzia că persoana izolată este o abstracţiune, cadrul ei firesc de viaţă şi de activitate fiind ambianţa socială. S-a stabilit că toate fenomenele psihice, de la cele elementare, în speţă preverbale-senzaţii, percepţii, emoţii – şi până la cele superioare (gândire, sentimente, etc.) sunt influenţate, modelate de societate.

Sursa activităţii psihice o constituie universul natural şi îndeosebi cel social. Fenomenele psihice îndeplinesc o funcţie de relaţie, de echilibrare cu mediul fizic şi cel social. Faptul că psihicul, conştiinţa, reprezintă o funcţie a creierului nu înseamnă că ceea ce se petrece în conştiinţă este de ordin individual. Conţinutul vieţii psihice – de la sentimente, atitudini, dorinţe şi până la opinii, idei convingeri, etc. – se datoreşte în mare măsură societăţii, constituie în fapt „viaţa socială interiorizată” (T.Herseni, 1969). Dubla referire la individ şi la grup, la personalitate şi la cultură rămân coordonatele oricărei investigaţii concrete în domeniul Psihologiei sociale.

Spre deosebire de psihologie care este centrată în esenţă pe individ, sociologia a acordat prioritate fenomenelor sociale obiective, adică structurilor, relaţiilor, instituţiilor, organizaţiilor, etc., neglijând la început aspectele psihice, subiective, ale vieţii sociale. Treptat, sociologii au ajuns şi la aspectele subiective ale fenomenelor sociale, au descoperit palierul psihic al fenomenului social total. Astfel de fenomene de psihologie colectivă sunt: opinia publică, reprezentările sociale, stările de mulţime, fenomenele de imitaţie, sugestie şi contagiune, ş.a.

Într-o formulare sintetică am putea spune că obiectul psihologiei sociale l-ar constitui fenomenele subsumate relaţiei interumane.

Pentru o delimitare mai precisă a obiectului acestei ştiinţe este indispensabilă diferenţierea ce trebuie s-o facem între „relaţia socială” şi „relaţia interumană”.

Din perspectivă sociologică relaţia socială este privită şi analizată ca „substanţă” a totalităţii sociale, făcându-se abstracţie de purtătorii concreţi ai acestei relaţii. Socialul, ca obiect al sociologiei, nu poate fi conceput în afara unui larg evantai de relaţii sociale. La rândul lor, aceste relaţii sociale, se ierarhizează pe diferite paliere, imprimând o anume logică devenirii sociale, în ansamblul său. Sociologia are în vedere tocmai asemenea paliere, dacă ne gândim la diversele ei ramuri, cât şi ceea ce este comun şi definitoriu, pentru toate aceste paliere.

Relaţia interumană, ca obiect al psihologiei sociale, presupune în mod necesar includerea în demersul teoretico-investigativ a încărcăturii psihologice pe care o generează şi o întreţin polii relaţiei care sunt fiinţe umane concrete. Relaţia interumană reclamă raportarea continuă la comportamentele agenţilor ei.

În consecinţă, psihologia socială se concentrează asupra proceselor de interacţiune şi a comportamentului uman în cadrul unui grup social.

În viziunea lui F. Landy (după I. Nicola, 1992) psihologia socială studiază „comportamentul uman în contextul relaţiilor interpersonale sau examinează cum un individ este influenţat de către ceilalţi şi încearcă să influenţeze comportamentul altor indivizi”.

Ca disciplină psihologică, psihologia socială are în vedere comportamentul uman, privit însă ca expresie a relaţiei interumane, aşa cum se manifestă într-un context microsocial concret.

Dacă obiectul sociologiei are în vedere macrosocialul sau „totalitatea socială”, obiectul psihologiei sociale se înscrie în limitele microsocialului, a realităţii pe care o generează convieţuirea interumană, relaţiile interpersonale cu încărcătura lor psihologică şi culturală.

De fiecare dată, aceste interrelaţii sunt pentru psihologia socială acţiuni ale unor persoane concrete care se manifestă într-o unitate socială delimitată în spaţiu şi timp.