Psihomotricitate

Conceptul de psihomotricitate

Conceptul de psihomotricitate nu este clar definit şi acest demers vine din dorinţa specialiştilor de a dezvolta domeniul, fiind o disciplină aflată la răscrucea mai multor ştiinţe şi în acelaşi timp, o terapie sau o teorie activă ce vizează creşterea şi dezvoltarea copilului, educarea şi reeducarea lui: la copil, înainte de aparatul vorbirii, mişcarea constituie mijlocul unic de expresie şi primul instrument al psihismului.

1.1. Psihomotricitatea este rezultatul integrării educaţiei şi maturizării funcţiilor motrice şi psihice, iar în ceea ce priveşte mişcările, face trimitere la determinarea lor (voinţa, afectivitatea, nevoile, impulsurile).

Noţiunea de psihomotricitate a fost folosită pentru prima dată de Ernest Dupre când explica „debilitatea motrică”, determinată de imperfecţiunile funcţiilor motrice ce trebuie adaptate activităţilor cotidiene (Albu, A., Albu, C., 1999: 3). În acest context, cercetările ulterioare ale specialiştilor, pentru a identifica situaţiile care influenţează creşterea şi dezvoltarea copilului, s-au orientat spre:

1. Problema dezvoltării motorii a copilului,

2. Relaţia dintre retardul dezvoltării motorii şi a celui intelectual,

3. Dezvoltarea abilităţilor manuale şi a aptitudinilor în strânsă corelaţie cu vârsta,

4. Legătura dintre lateralitate, structura spaţială şi orientarea temporală, pe de o parte şi barierele în evoluţia şcolară a copilului, în cel de-al doilea obiectiv.

Astfel, psihomotricitatea vorbeşte despre activitatea proceselor psihice asupra corpului (procese care modelează) dar şi a acţiunilor motrice asupra psihicului uman. Păunescu C. (1994: 31) susţine că trupul este „cel mai natural instrument de comunicare al omului”, el asigurând „adaptarea, reglarea homeostatică şi psihosocială prin montaje simbolice pe care grupul social le fixează definind atitudinile permise sau interzise, semnificaţia gesturilor a poziţiilor sau a mişcărilor”.

1. Delimitări conceptuale: aptitudinea motrică vs. capacitatea motrică

Psihomotricitatea apare explicată atât ca aptitudine cât şi ca funcţie complexă de reglare a comportamentului individual; pentru prima afirmaţie explicăm că psihomotricitatea este vizibilă prin participarea proceselor şi funcţiilor psihice care asigură atât preluarea informaţiilor din mediu cât şi apariţia răspunsului. Mai simplu spus, psihomotricitatea este o funcţie complexă, o aptitudine care integrează atât aspecte ale activităţii motorii, cât şi manifestări ale funcţiilor perceptive.

Conduitele psihomotorii ale fiecărui individ evoluează în funcţie de înzestrarea sa aptitudinală, de gradul de dezvoltare fizică şi intelectuală şi de influenţele educative cărora a fost supus pe tot parcursul copilăriei. Pentru a înţelege de ce specialiştii utilizează, în psihomotricitate, conceptul de aptitudine şi de capacitate ca diferite, motivăm prin terminologia psihologiei, în care se folosesc două concepte: cel de aptitudine şi cel de capacitate. Sensul atribuit fiecărui concept în parte variază după autori, pentru că unii le consideră echivalente, iar alţii stabilesc între ele o distincţie.

Înzestrarea aptitudinală are la bază stările mentale şi neuropsihologice de pregătire a răspunsului, venite din experienţa individului, având influenţă activă a răspunsului său în relaţia cu obiectele şi situaţiile cu care intră în contact (se desprinde din această definiţie originalitatea aptitudinilor, venite din lanţul genetic, experienţa personală, cu rădăcini în bagajul cognitiv al individului). În opinia lui Epuran (2001: 48), aptitudinile sunt “sisteme de procese fizice şi psihice organizate în mod original pentru a permite efectuarea cu rezultate înalte a activităţii”. În limbajul cotidian se discută despre un om că “nu are aptitudini pentru ” , ceea ce nu înseamnă că individul nu este dotat cu nici o aptitudine, ci că are aptitudini mai mult sau mai puţin dezvoltate, în toate ariile profesionale, iar cel care are o aptitudine foarte dezvoltată, are talent (Balan, B., 1998: 71). În acest context, nu putem măsura aptitudinile unui actor social, decât prin prisma performanţelor sale cu ajutorul probelor, deci a capacităţilor.

Capacitatea trimite la substratul constitutiv al unei aptitudini, preexistent acesteia şi depinde de dezvoltarea naturală a ei, de formaţia educaţională, eventual de exerciţiu; doar capacitatea poate fi obiectul unei evaluări directe, aptitudinea constituind o calitate. Dicţionarul britanic defineşte capacitatea astfel: uşurinţa obţinerii unei finalităţi, pozitive, în executarea unei sarcini sau în exercitarea unei profesii.

Capacitatea motrică este o reacţie complexă la stimulii ambianţei cuprinzând, într-o unitate caracteristică, mai multe elemente: aptitudinile psihomotrice ca înzestrare naturală psihofizică şi aptitudinile motrico-atletice, influenţate de niveluri diferite de maturizare a funcţiilor, de exersare, acţionând şi factorii interni motivaţionali.

Educarea psihomotricităţii deţine un loc important în terapeutica educaţională, dacă ţinem cont de faptul că deficienţa mintală este asociată, în general, cu debilitatea motrică. Aici este necesar să explicăm termenii care trimit la: handicap, deficienţă, diformitatea, incapacitate.

Handicapul de intelect presupune lipsa echipamentului psihologic al primei copilării, ceea ce impune ca printr-o educaţie sistematică să se reia şi să se completeze achiziţiile privitoare la mecanismele motorii şi psihomotrice care constituie baza pentru toate mecanismele mentale, pregătind formele de activitate intelectuală superioară.

Handicapul este dezavantajul social al unui individ, apărut ca urmare a unei deficienţe sau a unei incapacităţi ce limitează îndeplinirea unui rol normal. (apud N. Robănescu, 2001:121)