Psihopatologie

INTRODUCERE

Psihologia şi psihiatria s-au născut în acelaşi timp ca domenii specifice de cunoaş¬tere şi de acţiune, la începutul secolului al XlX-lea, sursele lor fiind com¬plet diferite - filosofia în cazul psihologiei şi medicina în cel al psihiatriei. Istoria lor comună a devenit infinit mai densă, dar şi mai complicată, odată cu apariţia lucrărilor lui Janet şi Freud. Medicul şi filosoful Jaspers a dat consistentţă fenome¬nologică psihopatologiei - fenomenologia constituind una din cele mai fertile surse de dezvoltare şi înţelegere a psihopatologiei.

Modelul de boală psihică Kraepelinian orientat spre biologia cerebrală, postulând atingerea creierului, a rost relativizat şi îmbogăţit de viziunea dinamică a lui Mayer care a adăugat dimensiunea psihosocială determinismului bolii.

Perspectiva neo-Kraepeliniană Perspectiva modelului bio-psiho-social

Există o graniţă între oamenii normali si cei bolnavi. Doctorii psihiatri ar trebui să se concentreze asupra aspectelor biologice ale bolii mintale.

Graniţa care separă persoanele să¬nătoase psihic de cele bolnave psi¬hic este fluidă, deoarece şi normalii se pot îmbolnăvi uşor dacă sunt ex¬puşi unor traume suficient de severe. 0 combinaţie de mediu dăunător şi conflict psihic provoacă boli mintale.

Ar trebui manifestată o preocupare explicită şi intenţionată în privinţa diagnosticului si a clasificării. Boala mintală este creată de-a lungul unui continuum de gravitate de la nevroze, stări borderline, la psihoze.

Criteriile de stabilire a diagnosticului ar trebui codificate şi ar trebui ca o zonă legitimă şi valoroasă a cercetării să valideze astfel de criterii prin diverse tehnici. Mecanismele prin care se evidenţiază bolile mintale la individ sunt mediate psihologic.

Tehnicile statistice ar trebui folosite în eforturile de cercetare îndreptate către îmbunătăţirea calităţii şi validi¬tăţii diagnosticelor şi clasificărilor. Postmodernitatea oferă doctorilor ocazia redefinirii rolurilor şi responsabilităţilor lor.

Kraepelin "Observaţia clinică trebuie să fie suplimentată prin exa¬minarea creierelor sănătoase şi a celor bolnave". Meyer: „în mod obişnuit, un diagnos¬tic face dreptate doar unui segment al faptelor şi este pur şi simplu o convenienţă a nosografiei".

Progresul enorm al medicinei în ultimele decenii s-a răsfrânt şi asupra psihiatriei, atât în ceea ce priveşte configurarea nosografică, cât şi asupra interpretării mecanismelor etiopatogenice sau a semnificaţiilor psihopatologice. Progresul uriaş al psihofarmacologiei a antrenat şi dezvoltarea unor domenii de graniţă - neuropsihoendocrinologia, neurolingvistica, psihoimunologia. Acceptarea tehnicilor psihoterapeutice în tratamentul tulburărilor psihice a dus la enorma lor dezvoltare şi a restabilit un teritoriu de comu¬nicare fertilă între psihiatru şi psiholog.

Aşa cum psihiatrul nu va putea să ignore nici o clipă în demersul său medical datele pe care psihologia ca ştiinţă a comportamentului le oferă, psihologul nu ar putea schiţa nici un gest terapeutic fără o temeinică cunoaştere a psihopatologiei şi psihiatriei.

Psihologul modern nu se mai poate opri doar la studiul psiho¬patologiei atâta timp cât psihiatrul, prin definiţie, este un vindecător (iatros - vindecare). Ignorarea sau minimalizarea unei părţi din mijloacele pe care terapia contemporană le pune la dispoziţia medicului ar fi o greşeală în defavoarea celui în suferinţă, dar şi un gest neprofesional. Evaluator sau psihoterapeut, cercetător sau practician, psihologul este obligat în de¬mersul său să-şi asimileze tezaurul complex de noţiuni şi concepte cu care psihiatria şi psihopatologia operează.

Psihologia nu a fost (aşa cum ar fi fost de aşteptat) un aliat şi un susţinător al psihiatriei, deşi confuzia psihiatru/psiholog este una frecventă (ba chiar una întreţinută deliberat de unii psihologi!).

Actualmente există o puternică orien¬tare psihobiologică, ce tinde să transforme psihiatria şi psihopatologia într-un soi de alchimie neuronală, care nu vede individul decât prin perspectiva sinapsei. Psihiatria devine acum o „tautologie neurologică" (Bracken P, Thomas P, 2001).

Dogma inexistenţei bolii psihice a fost esenţa antipsihiatriei, care a negat apartenenţa tulburărilor psihice la conceptul de boală şi, de aici, necesitatea de a institui măsuri tera¬peutice medicale. Psihopatologia este redusă la un conflict generic individ-societate. Curentul antipsihiatrie (Cooper J, Th.Szasz) a relevat importanţa analizei sociologice şi a poziţiei sociogenetice în determinarea cauzelor bolii psihice, cadru depăşit rapid prin contestarea insti-tuţiilor psihiatrice şi, ulterior, a psihiatrilor. Autorii antipsihiatriei (mulţi dintre ei foşti psihiatrii de renume) au publicat o serie de lucrări, ale căror titluri senzaţionale şi deosebitul talent literar al unora dintre ei (Laing, Foucault, Esterson) le-au transformat în „best-sellers" ale anilor '60: „Eul divizat", „Asylum", „Istoria nebuniei", „Politica experienţei", „Mitul bolii mintale". Imaginea denaturată a psihiatriei a fost creată şi de anumite producţii cinematografice prezentând spectaculos, tragic, dar evident deformat, viaţa din spitale: "Zbor deasupra unui cuib de cuci", "O minte strălucitoare