Psihopatologie psihanalitică

PRIMA PARTE. NOŢIUNI INTRODUCTIVE

1.NARCISISM ŞI RELAŢIE DE OBIECT

1.1. Teoria freudiana despre narcisism

Freud a împrumutat termenul de „narcisism” de la medicul englez Havelock Ellis, care studia şi el tulburările sexuale. Individul narcisic este profund interesat de propria sa persoană ; Freud era de părere că schizofrenul, cufundat în lumea sa bântuită de voci, halucinaţii şi deliruri, merita a fi calificat drept „narcisic”. Freud însă a explicat acest aspect în termenii teoriei lui.

El a detectat mai multe laturi ale narcisismului. În Pentru a introduce narcisismul (1914), întrebându-se care este destinul libidoului în schizofrenie, el remarcă :

„Libidoul sustras din lumea exterioară a fost direcţionat spre eu, în aşa fel încât a luat naştere un comportament care poate fi numit narcisism [şi care] este extinderea şi clarificarea unei stări care existase deja înainte. Suntem, aşadar, îndemnaţi să înţelegem narcisismul ce ia naştere prin înglobarea investiţiilor unui obiect drept un narcisism secundar, care se edifică pe unul primar [ ]” Mai încolo, în acelaşi text, el vorbeşte despre alegerea obiectului iubirii în funcţie de tipul narcisic :

„Omul iubeşte: [ ]

a) Ceea ce este (el însuşi),

b) Ceea ce el însuşi a fost,

c) Ceea ce ar dori să fie,

d) Persoana care a fost o parte din el însuşi”

Aşadar, Freud distingea un narcisism primar (asupra căruia a oferit versiuni contradictorii ), un narcisism secundar şi o alegere de obiect narcisică.

În perioada în care a scris articolul despre narcisism, Freud încerca să-şi consolideze concepţia asupra eului şi, pe de altă parte, să păstreze noţiunea de libido, la care Jung renunţase încet-încet, provocând o polemică între el şi fostul său mentor. În 1909, Freud îi scria deja lui Jung, exprimându-şi temerile cu privire la abandonarea acestui concept – care îi permisese întotdeauna să gândească prin intermediul metaforei economice sau bancare, însoţită de conceptul de investiţie : „[ ] sunteţi în pericolul [ ] de a neglija libidoul, pe care eu l-am pus la loc de cinste” Trei ani mai târziu, Jung nu mai accepta rolul sexualităţii în psihoze, iar în 1914, Freud îşi reafirmă viguros intenţia de a arăta că teoria sa despre libido se poate aplica şi la cunoaşterea psihozei (maladie ce-l mirase şi îl determinase să o numească „nevroză narcisiscă”), validându-şi încă o dată teoria sa asupra nevrozelor : „Pot [ ] doar să-i repet că eu n-am enunţat vreo astfel de renunţare la teoria libidoului”

Freud încerca deci o unificare prin care să anexeze eul la concepţia lărgită despre sexualitate şi, din acest moment al evoluţiei gândirii lui, modelul său teoretic asupra aparatului psihic va include mereu noţiunea de libido. Dar complexitatea propriei sale gândiri din eseul despre narcisism îi dă un „disconfort evident” privind raportul dintre, pe de o parte, un libido al eului şi un libido de obiect, iar pe de altă parte, un libido sexual şi pulsiunile eului :

„[ ] dacă recunoaştem că Eul are o investiţie primară cu libido, de ce mai este necesar să separăm un libido sexual de o energie nesexuală a pulsiunilor Eului- Fundamentarea printr-o energie psihică unitară nu ne-ar scuti, oare, de toate dificultăţile create de separarea între o energie a pulsiunii Eului şi un libido al Eului, între un libido al Eului şi un libido obiectal?”

Mai încolo în text, Freud încearcă să explice această distincţie conceptuală între libido (sexual) şi pulsiunile eului – diferenţă ce corespunde celei dintre foame şi iubire