Psihoterapiile

Autocunoaşterea, o deformare a esenţialului uman: poziţia logoterapiei lui Frankl

a). Conform logoterapiei, năzuinţa, aspiraţia primară a omului este îndreptată spre sens (“Voinţa întru sens”, Frankl, 1983, 14). Sensul vieţii nu poate însă să fie acela de a se autocontempla şi autoobserva (Frankl, 1959, 676) . Pentru ce ar fi venit el pe lume, dacă soarta sa (determinarea, rostul) ar consta în înstrăinarea şi închidere faţă de lume? Preocuparea excesivă cu sine însuşi în sensul unei “sechestrări” în sine, coexistă mai degrabă cu o pierdere a deschiderii faţă de lume (Scheler, 1975). Capacitatea de a fi deschis pentru sens şi valori, în lume este caracteristică pentru oameni. Dacă lipseşte, atunci omul îşi greşeşte rostul, determinarea reală, esenţială a fiinţei. Aceasta duce la îmbolnăviri psihogene (vezi Frankl, 1983, 19). Preocuparea excesivă faţă de propria sănătate, de exemplu, caracterizează ipohondrul, aşa cum interesul necontenit pentru propriile stări sufleteşti caracterizează în general pe nevrotic.(Frankl, 1983,151)

Datoria vieţii omului, prin care îşi desăvârşeşte rostul (ceea ce îl ţine apoi sănătos sufleteşte), constă mult mai mult în depăşirea sinelui, în „auto-transcedere”. „O autoreflexie perfectă, desăvârşită nu este cu putinţă. Ea nu este nici necesară, pentru că nu este sarcina spiritului să se observe pe sine şi să se oglindească pe sine. Fiinţei omului îi este proprie orientarea, direcţionarea, fie spre ceva, fie spre cineva...”(Frankl, 1959,676). Cu alte cuvinte: “omul este OM în totalitate, numai acolo unde se consacră în întregime unui lucru sau se dăruieşte în întregime unei persoane. Şi în întregime el însuşi, devine acolo unde se trece pe sine cu vederea, unde se uită pe sine”. (Frankl, 1982a, 160; 1984, 47).

b). Autocunoaşterea conduce omul la a nu-şi orienta atenţia spre lumea sensului şi a valorilor, la retragerea dăruirii lui unei sarcini sau unor valori ale trăirii. El este preocupat cu sine însuşi în mod reflexiv (“hiper-reflexie”, Frankl, 1982b, 232 ). În preocuparea hiperreflexivă cu sine însuşi, ceea ce se petrece în lume, provocarea, solicitarea situaţiei vizavi de om, nu mai prezintă interes. Nu mai prezintă interes apelul momentului. Devine plin de interes ceea ce omul simte şi ceea ce i se întâmplă. Aceasta are o serie de urmări pentru modelarea vieţii omului. El pierde din vedere apelurile vieţii, pierzând astfel posibilităţile de a-şi construi cu sens viaţa. (Frankl, 1982a, 73).

Cel astfel preocupat cu el însuşi, nu se mai menţine în postura celui apelat de întrebările vieţii. Nerăspunzând întrebărilor, acesta se sustrage în final responsabilităţii (ibid.). Nu efectul acţiunii sale este important, ci importantă este numai valoarea retroactivă a acţiunii sale şi influenţa trăirii sale. Trăirea sa devine lipsită de consideraţie, nu ţine seama de nimic, iar acţiunea sa devine iresponsabilă.

Observarea supradimensionată a sinelui, a sentimentelor sale, ca de exemplu bucuria, plăcerea, frica, mânia, grija, dispoziţia afectivă, duce la subminarea sentimentelor pozitive şi la sporirea atenţiei vizavi de sentimentele negative. “Cu cât el (omul) vânează mai mult fericirea cu atât mai mult o goneşte” (Frankl, 1982b, 20). În spirala sentimentelor negative se ajunge când, de exemplu, acordăm unei dispoziţii depresive prea multă importanţă şi pe deasupra devenim trişti pentru că suntem depresivi (Frankl, 1983, 73).

Stările sufleteşti sunt după natura lor “efecte secundare” ale năzuinţei spre sens şi valori (Frankl, 1883, 20;1985,71). Dacă ele alunecă în centrul intereselor, acest lucru duce la o sărăcire umană şi la pierderea sensului vieţii. În căutarea unei împliniri în viaţă, omul este împins într-un cerc vicios dacă, este orientat de către autocunoaştere, să o caute în el însuşi (împlinirea) şi să-şi observe sentimentele.

În plus, autocunoaşterea duce uşor la dezvoltarea în sine însuşi a tuturor înclinaţiilor fireşti şi tendinţelor fără a ţine seama dacă acestea pot primi un răspuns (se justifică). Astfel, energii agresive, libidinale, homoerotice, cărora nu li se dă frâu liber, care nu sunt consumate, sunt privite ca nefericire proprie. Cum se poate atunci lua distanţă faţă de “ticălosul din om”, despre care a vorbit Frankl în prelegeri publice?

Când psihodinamica devine o realitate a vieţii printr-o suficient de îndelungată autocunoaştere şi situare a psihicului în centrul atenţiei, atunci omul va fi tot mai mult preocupat să-şi impună înclinaţiile şi pulsiunile, să-şi facă capriciile, pentru a se “realiza pe sine însuşi.” El devine lipsit de gândire etică şi lipsit de consideraţie (ceea ce Frankl scrie referitor la realizarea de sine în: 1982b, 217-234. Multe dintre poziţiile acestui articol care ţintesc mişcarea psihologică umanistă, pot fi atribuite şi autocunoaşterii).

c). Doar pe baza teoriei persoanei este imposibil de a ajunge la o autocunoaştere veritabilă. Persoana, ca “centru al actelor” (Scheler), nu se poate avea pe sine ca obiect. Ea este subiect, şi, dacă s-ar putea face “obiect” al observării ar înceta să mai fie “subiect” . Ca atare ea este „poziţia” de observator, „acolo însă unde este o poziţie nu poate fi un obiect, iar astfel nu poate nici subiectul să devină în mod desăvârşit propriul săi obiect”(Frankl, 1959, 676). „De fapt, spiritul se dovedeşte cel puţin prin el însuşi de nereflectat, fiind până la urmă orb vizavi de oricare autoobservare care ar încerca să-l surprindă în originea sa, la locul său de obârşie”(ibid). Chiar actele persoanei sunt conform lui Scheler (1954, 92) „inobiectuale”: actele „nu pot fi obiectualizate. Un act este imposibil a fi obiectul observaţiei”(Wicki, 1991,36)

Persoana nu se poate vedea pe ea însăşi. Încercarea de a se vedea pe sine însuşi şi în felul acesta esenţa sa, eclipsează persoana, substituie faptul ei esenţial de a fi subiect, o împiedică să se exprime. În final, ceea ce se va vedea din ea este un artefact. Frankl ( 1984, 85) : „Şi toate acestea sunt valabile nu în ultimă instanţă şi despre toate cunoştinţele reflexive, despre actele reflexive – este valabil şi despre recunoaşterea propriului meu Eu nu doar a lui ‘non-Eu’ – şi în Eu deoarece prin el însuşi Eu-ul nu poate ajunge la sine însuşi: orientându-mă intenţional spre mine, devin transcendent faţă de mine. Chiar dacă propriul meu act, este cu totul ‘al meu’, observat de mine însumi, el nu mai este eu însumi, deja el nu mai este eu autentic, ci este doar eu inautentic (…). Orice am (intenţional), acela nu sunt eu (nu sunt eu existenţial) şi este valabilă şi viceversa: ce nu sunt eu (existenţial), nici nu pot avea (intenţional). Aşa cum subiectul are existenţa, tot astfel îşi păstrează şi obiectul transcendenţa”.